Când toamna ne-mbracă, în galben veșmânt,
În brume și ploi, tot mai reci;
Trimit o tăcere, să-ngroape-un cuvânt,
Prin vise, pe unde-mi mai treci.
Pierdut printre cețuri, în zile pustii,
Aștept dimineți, ce nu vin
Și-n nopțile-mi albe, la ore târzii,
Mă-mbată tristeți, cu venin.
Dureri fără număr și fără de leac,
În suflet își fac așternut
Și-o clipă îmi pare adesea, un veac
Și-un veac…într-o clip-a trecut.
Nimic nu inseamnă ceva ne-nsemnat;
E-o sumă, a mii de-așteptări,
Pe care destinul le-a șters, le-a uitat,
Pe-o linie moartă, prin gări.
Urmez o himeră, prin largul pustiu,
Sperând, s-o ajung într-o zi;
Cu lacrimi amare, răvașe-ți mai scriu,
Dar lacrimi… nu știi, a citi.
Nici gândul nu poți, să-nțelegi, nerostit;
E-o parte, din ceea ce-s eu,
O parte abstractă, din trupul clădit,
De mâinile lui Dumnezeu.
Departe îți sunt și departe îmi ești
În timpul ce trece oricum,
Subiecții pasivi ai nescrisei povești,
Ajunsă, la capăt de drum.
Încerc, să-mi ridic o aripă în zbor;
Să-nlătur distanța și timp,
Dar ceru-mi zidește plutirea-ntr-un nor
Și viața-ntr-un trist anotimp.
Chemări, fără număr, se sting cu ecou,
În hăul imens, dilatat;
Mă-mpiedic de-o umbră, mă ridic, cad din nou,
Pe drumul, pe care-am plecat.
Un suflet mă ține legat de pământ
Și-un pas împletesc pe poteci,
Când toamna ne-mbracă în galben veșmânt,
În brume și-n ploi, tot mai reci.
Roma 04-10-2016
