Am întâlnit-o pe Andreea la Roma, în cadrul unei întâlniri literare. Copila firavă cu ochii de căprioară m-a impresionat citind un fragment scris inspirată fiind de “încarcerarea gândurilor” găsindu-se închisă fără voie în biserica din apropiere. Ceea ce mi-a plăcut mai mult ( și nu contest aici calitatea textului scris) a fost faptul că Andreea folosește caietul și creionul pentru a imortaliza gândurile sale poetice.
Chiar în cuvântul de început al cărții sale , Andreea scrie: “…caietul îmi e scena, cuvintele-mi sunt scenariul, iar cititorii singurii spectatori”.
De aici dorința de a o cunoaște mai bine și cum altfel decât citind cartea sa “Revoltă pentru liniște” apărută în anul 2020 la editura Autograf MJM, din Craiova. Nu este o carte de poezii sau vreun roman, ci mai degrabă un caiet conținând “gânduri predestinate” pentru a înțelege zbuciumul feciorelnic al unei tinere ce își caută drumul prin hățișurile lumii literare contemporane.
Ca orice poet, Andreea își găsește inspirația în singurătate, învăluită de întunericul nopții, “cea care-(m)i aude suspinele și-(m)i vede obrajii fierbând cum imploră lacrimilor să-i răcească”.
În această “lume abandonată și lăsată în paragină de către fiecare chip naiv ce răspândește puritate” , autoarea abordează tema timpului cronologic și psihologic:
“Eu eram copila preferată a timpului, mereu atentă la formele ceasurilor ce existau în orice loc ferit sau public, ce erau comandantele unui ordin ce întrerupea fiecare emoție.”
Timpul , acest inamic public numărul unu, are puterea de “a modela “, de “a spinteca răni în gândire”, de a ne încătușa “precum prada unui păianjen”.
Și atunci, Andreea ne invită la abandon tacit: “ dăruiește-te cu totul propriei frici iar ea te va găzdui în cea mai intensă liniște.”
În liniște, autoarea își aruncă privirea asupra acestei “lumi sinistre” , unde, trimiși fiind “din neant”, suntem “un crivăț trecător într-o configurație necontenită.” O lume pe care nu o simte ca fiind a ei, căreia nu îi aparține și pe care ar schimba-o dacă ar avea șansa unei renașteri.
“Dacă aș putea să mă nasc pentru a doua oară, neîndoielnic mi-aș deschide ochii într-o dimensiune menită mie… Un paradis existent pentru iluzioniști și un loc inexistent pentru restul oamenilor.”
O altă temă abordată de autoare este aceea a luminii și a umbrelor născute din întuneric.
“Lumina galbenă a felinarului de după balcon” îi dăruie inspirație. Odată cu retragerea luminii “răul se eclipsează” dând naștere umbrelor ce o “supraveghează dintre ziduri”. Acele umbre “ce-i bântuie urechile cu plânsete lor” și în a căror putere se abandonează doar pentru moment. Ulterior, mai puternică decât umbrele, “își va deschide aripile” și se va “înălța deasupra prăpastiei lor”.
Dincolo de lumini și umbre, vă invit să descoperiți prospețimea scrierilor Andreei Negoianu, condei nou , statornic în peisajul literar românesc. Unde o puteți găsi?
În “același loc, aceeași rochie”, între paginile caietului său de “gânduri predestinate”:
“Sunt în același loc unde eram atunci când mă căutai cu zădărnicie și când mă strigai fără să auzi vreun răspuns de la mine.
Sunt tot aici unde, lângă marginea unui lac iluzoriu, se îneacă apusul unui sfârșit de zi care trezește-n fiecare liniște a serii voci nepământene și priveliști care te fac să pari nesigur în ceea ce vezi.
Mă odihnesc sub umbra unei flori cu petale parfumate într-un imperiu al unei lumi nemateriale.
Sunt tot aici, dansând cu ielele. Lângă același lac.
În aceeași rochie.”
Statornică în viziunea sa asupra lumii, Andreea ni se dezvăluie în toată splendoarea frumuseții poetice a sufletului .
