Călătoria mea a început acolo unde muzica celestă a sferelor se înmulțește prin intermediul undelor necunoscute și care rezonează cu întregul Univers, într-o armonie infinită.
O scânteie microscopică, de origine divină, m-a împins pe acordurile simfoniei astrale către viața mea umană. Intersectând întunericul și lumina, am traversat întregul Univers, cu o rapiditate nemăsurată. Pe baza notelor produse de către inimile lor palpitante de dragoste, am găsit cele două ființe umane care mă chemau. Emanau vibrații primordiale. Erau sunetele care mă atrăgeau, mai mult decât oricare dintre cele din care fusesem generat. Fusesem plăsmuit din perfecțiunea întregului pentru completarea operei pe care El o proiectase pentru mine și pe care o dirija cu măiestria sa neconcepută și lipsită de orice fel de eroare.
M-am cuibărit acolo, în întunericul sigur al acelei persoane care, fără a fi exprimat o dorință specifică și fără a mă fi căutat deloc, decisese să mă primească.
Inițial, m-am prezentat ca o celulă cu caracteristici complexe și miraculos capabilă de a se înmulți, transformându-mă rapid într-un microscopic embrion. Acolo, singur, m-am îmbătat cu acea minunată senzație care mă învăluia protectivă și mă relaxa după lunga, dar extraordinar de rapida călătorie cosmică pe care abia o făcusem. Gustam din sunetul liniștii înconjurătoare și continuam să vibrez în armonie cu întregul Univers, așa cum eram obișnuit. Într-o clipită -parcă- devenisem un făt, precum cei din basmele populare. Încă o nouă clipă cosmică, cât o respirație a suflării universale cu ajutorul căreia devenisem acel călător nedumerit, și m-am transformat într-o entitate de sine stătătoare. Am început să aud, din ce în ce mai clar, și alte sunete care, totuși, mă împiedicau să-mi aduc aminte de muzica celestă provocată de vibrațiile primordiale care mă plămădiseră.
Mă îmbătam cu acea muzică caldă și învăluitoare, produsă de bătăile inimii celei care îmi era gazdă, pe fundalul zgomotos al sângelui care-i zburda prin vene. Mă lăsam învăluit de sunetele respirației ei domoale și mă entuziasma orice nou moment care-i făcea inima să-i tresară de bucurie. Simțeam tot ceea ce simțea ea, din ce în ce mai neted, mai clar, abandonând în mod inevitabil feerica rostogolire a sferelor în imensitatea cosmică. Din când în când, frânturi de amintiri se desprindeau din întregul perfecțiunii și mi se alăturau, contopindu-se cu amintirile care abia luau ființă în acele momente.
După un timp nedeterminat, am început să aud și alte sunete, oarecum înăbușite, provenind din ambientul exterior celui în care mă aflam. Un pic mai tare, auzeam vocea caldă a gazdei mele și, ceva mai târziu, am început să aud o voce baritonală care vibra într-o manieră diferită de cea a gazdei mele. Această voce străină se afla foarte aproape de mine. Îmi șoptea cuvinte care nu aveau nicio semnificație, dar al căror ritm îmi aduceau aminte de ceva asemănător cu locurile din care veneam. Simțeam că din acele cuvinte se desprindea senzația unei dragoste infinite.
Auzeam și alte voci, care mai de care mai ciudate, și zgomote pe care nu reușeam să le disting. Câteodată, femeia care era gazda mea pământeană, se abandona pe aripile întinse ale liniștii și, atunci, auzeam o combinație de note bine alcătuite care îmi făceau companie spre dulcele declin al somnului binefăcător.
Pluteam fericit în acel loc mirific, al liniștii și al iubirii, fără să aștept nimic și fără să caut ceva anume. Eram parte integrantă a întregului univers care mă înconjura benefic și nu doream nimic altceva decât să aud bătăile perfecte ale inimii acelei femei, atât de asemănătoare armoniei din care fusesem generat.
*
S-a întâmplat ceva!
Am simțit dintr-odată cum inima, acel motor ciudat, împingea sânge către toate ramificațiile trupului în care mă transformasem de ceva timp. Începuse să pompeze din ce în ce mai rapid, ca și când ar fi fost acționat de o forță externă, care dădea instrucții clare și decise. Ceva ce nu reușeam să controlez, mă invita să descopăr o nouă realitate. Am început să simt durere și frică. Nu eram pregătit să las acel loc de pace și liniște în care mă dezvoltam atât de armonios. M-am agățat de ceva ce părea speranță, dar altcineva, de afară, lupta din răsputeri să mă scoată de acolo de unde eu nu voiam să ies.
Fără preaviz și fără ca pe cei de afară să-i intereseze dacă eu vreau sau nu să vizitez acea lume nouă, am fost împins, tras sau poate ambele acțiuni laolaltă, către acel loc plin de lumină orbitoare. Gerul spaimei m-a învăluit și m-a strâns în ghearele lui ascuțite și nemiloase.
Acolo, afară, toți alergau și strigau.
Voci agitate o solicitau inutil pe acea ființă care îmi fusese gazdă până cu câteva clipe mai devreme. Îi cereau să le răspundă. Auzeam tot și înțelegeam că inimile noastre erau legate printr-un fir nevăzut, pe care nimeni ar fi putut să-l înțeleagă. Se sacrificase pentru mine, iar eu nu puteam să o ajut în niciun fel.
M-au acoperit cu ceva moale și cald, după ce îmi curățaseră toate orificiile care îmi erau necesare pentru a inspira acel gaz transparent, impalpabil și, din câte se pare, necesar făpturilor din această lume. O altă femeie începuse să mă maseze și să mă încălzească, dăruindu-mi cuvinte ușoare, pentru a liniști acele ciudate sunete pe care reușeam să le emit, cu o incredibilă ușurință, din momentul în care mă aflasem expulzat din întunericul sigur și pacific în care fusesem găzduit până cu câteva clipe mai înainte.
*
Nu-mi aduc aminte de nimic altceva până la vârsta de patru ani, când omul cu voce baritonală pe care îl chemam tata, mi-a făcut cadou un mic instrument muzical. Cu ajutorul acelui intrument am început să caut ceva ce se regăsea înăuntrul meu, dar pe care nu reușeam să-l exprim până atunci. Instrumentul s-a transformat pe parcursul timpului în alte instrumente, care mai de care mai sofisticate și cu caracteristici net superioare acelui flaut.
Am știut dintotdeauna cum să folosesc orice ar fi putut produce sunete și acorduri muzicale. Simțeam vibrațiile muzicii ca fiind parte integrantă din mine și nu mă minunam când reușeam să compun ceea ce simțeam că trebuia să fie ascultat și de altcineva decât de mine.
Am căutat o viață întreagă combinația perfectă între sunete și pauze, între armonii și sentimentele care decurgeau din acele combinații. Trebuia să creez ceva ce nu reușeam să definesc, dar care să canalizeze Eul meu ancestral.
Am compus o multitudine de opere muzicale sub influența muzei mele inspiratoare și am înfrumusețat lumea, dăruindu-i fericire prin intermediul celor șapte note și a mulțimilor de acorduri muzicale diverse. Totul se împletea atât de armonios!
Dar eram nesatisfăcut.
În solitudinea vieții mele, mi-am găsit inspirația, căutând printre zgomotele produse de adierea vântului care treceau ca o mângâiere printre frunzele copacilor, făcându-le să geamă de plăcere, precum calde amante. Am căutat în zuruitul picăturilor de apă a ploii care cădea pe acoperișul casei. O descopeream în sublimul ciripit al păsărilor care se cuibăresc primăvara în copacii abia înfrunziți sau în neîntreruptul vuiet al râului care trecea atât de aproape de casa în care locuiam singur.
Râsetele copiilor erau un cântec dulce pentru urechile mele și se transformau în refrene pline de bucurie. Regăseam melodii armonioase în cuvintele susurate de un bărbat la urechile îndrăgostitei sale, cuvinte care porneau, domoale sau înflăcărate, de pe balconul lor care se găsea chiar în fața geamului meu.
Suspinând, doream cu ardoare să-mi găsesc acordurile pe care le căutam de așa de mult timp și pe care le simțeam atât de personale.
Nu reușeam să îmi explic tristețea care mă cuprindea între brațele ei de fiecare dată când terminam de compus o nouă melodie. Știam doar că nu mai era a mea, odată terminată și adusă pe tărâmul omenirii în așteptare continuă.
Într-un mod inexplicabil, toți erau înfometați de muzica mea. Dar epuizarea care mă ajunsese din urmă, m-a purtat către tenebroasa stradă a nesiguranței și a falimentului. Simțeam cum pământul îmi fugea de sub picioare și nu aveam de ce să mă țin ca să nu alunec în neantul uitării.
*
Din momentul în care am întâlnit-o pe ea, totul a luat o întorsătură neobișnuită. Timpul a început să se dilate iar spațiul, care până nu cu mult timp în urmă îmi stătea strâmt, a început să se lărgească, obținând dimensiuni cosmice. Melodiile mele deveniseră mai complexe, mulțumită interpretării ei care, cu voce de zeiță și cu o frumusețe neasemuită, dăruia întregii lumi fericire fără măsură. A dat viață cântecelor mele, care funcționau mai mult ca niciodată. Silabele emise prin vocea ei se împreunau cu neuronii ascultătorilor într-o delicioasă adaptare a cuvintelor pronunțate prin mișcarea buzelor sale pline și moi. Muzica mea devenise mai pasională. Mi-am dat seama că femeia cu ochii mai albaștri decât albastrul care guverneaza regatul celest, mă completa perfect. Acele note amalgamate fuseseră aranjate pentru ea, compuse pentru ea, iar cuvintele scrise nu erau numai dedicate ei, ci erau destinate pentru a fi eliberate în eter numai de ea. Doar ea reușea să transforme, prin propriile sale emoții, ceea ce muzica mea voia să demonstreze. Nu era altceva decât rezultatul sufletelor noastre împerecheate, iar nu o simplă manifestare a ego-ului cântăreței.
Prima dată când o văzusem, ceva se schimbase înăuntrul meu; eram cuprins într-un fel de uragan emotional. Aveam impresia că o cunosc de o viață întreagă, chiar dacă eram sigur că nu o mai văzusem niciodată până atunci. Acel amestec de emoții, dorința neînfrânată de a o aduce între brațele mele și acea adolescentină imprudență, m-au împins să fac ceea ce nu aș fi făcut niciodată, într-o altă situație asemănătoare.
Am îmbrățișat-o și am sărutat-o, cu ardoare, pe buzele moi, uitând pentru o clipă cine eram, de unde veneam și care era rolul meu în această viață.
Unica mea necesitate, în mod absolut, era ea.
Timpul își pierduse noțiunea de timp și spațiul își pierduse consistența. Ne aflam suspendați în eter, pluteam pe aripile bătăilor ritmice ale inimilor care interpretau melodia noastră, la unison. Reușisem să dăm naștere celei mai armonioase și dumnezeiești melodii pe care o mai imaginasem vreodată, chiar dacă o interpretam numai noi doi. Ea, pentru un moment infinit si delicios, s-a lipit de mine cu o asemenea forță încât m-a lăsat fără respirație. Toată această minune îmi provocase o plăcere atât de puternică care ar fi putut fi explicată numai prin intermediul unui sistem de monitorizare al durerii.
Noi acorduri muzicale își făceau loc rapid în mintea mea; erau acorduri alegre, lipsite de gânduri dar, totuși, cutremurător de reale.
Muzica pe care o făceau corpurile noastre regăsite era scrisă în structura noastră genetică. Fără niciun dubiu, era de origine divină și era creată chiar de către vibrațiile dăruite nouă de către însuși Dumnezeu. Fusese scrisă dintotdeauna și sălășluia în acea scânteie care se aprinsese din momentul în care, întâlnindu-ne, ne-am sărutat. Eram legănați pe brațele Universului binevoitor care ne înconjurase cu dragoste părintească.
Totul s-a întâmplat într-un răstimp inexistent și care mi-a donat tot ceea ce căutasem toată viața. Știam că mă apropiam de completarea operei mele și că ajunsesem la un sfârșit incomprehensibil. Totul strălucea în jur, învăluind sufletele noastre într-o lumină divină.
*
Din spatele peretelui de care ne sprijinisem, dintr-odată a apărut un bărbat înfuriat.
Fără să ceară nicio explicație, nici ei, nici mie, m-a împins jos pe scări. Am întins brațele flămânde de ea, încercând să o protejez sau, poate, să o trag în jos, cu mine.
Întunericul îmi învăluise toate simțurile, dar muzica care acompaniase sărutul revelației nu m-a abandonat. Acordurile de o infinită profunzime erau rezultatul instinctului primordial al dragostei, reminescența originii noastre divine. Aceasta dragoste nou-născută, dar care existase dintotdeauna, era fructul divin al spiritului. Înțelesesem, în sfârșit, că Dumnezeu trăia în om doar prin iubirea adevărată.
*
Încerc, cu mare dificultate, să deschid ochii. Vreau să știu unde mă aflu. Sunt întins pe un pat de spital, iar o perfuzie agățată deasupra capului îmi numără clipele picurânde care își fac leneșe loc prin vene.
Aud un aparat medical care scoate un sunet supărător. Beep-ul nu se oprește, nici măcar când eu încerc din răsputeri să-i poruncesc să tacă. Aud un foșnet pe scaunul de lângă mine, dar nu mă interesează cine poate să fie acolo, în așteptare.
Cu ochii împăienjeniți, observ calendarul de pe peretele din fața mea. Cred că este tipicul calendar tiparit de Familia Creștină, dar nu aș putea să bag mâna în foc. Ce ciudat! Individualizez dreptunghiul plastificat de culoare neagră care semnează ziua a șaptea. Suntem în luna cea mai caldă a anului.
Parcă din ce în ce mai îndepărtat aud ticăitul ceasului de perete și mă minunez de acest lucru. Cine mai folosește ceasuri de perete acum, când toată viața noastră este cronometrată prin cele mai avansate tehnologii și dispozitivele ne transformă în ființe robotice și complet manevrate din umbră?
Reușesc să focalizez acel ceas imens și văd cum limbile își încetinesc mișcarea lor periodică, scandând din ce în ce mai sacadat fiecare milimetru pe care îl fac.
Pleoapele îmi sunt din ce în ce mai grele, dar nu vor să se închidă.
Nu mai aud sunetul ceasului, ci notele unei melodii necunoscute, de o frumusețe îngerească.
*
Am început numărătoarea inversă.
Șapte, șase, cinci…acorduri nedefinite, pe care le căutasem o viață întreagă, și-au făcut loc printre o infinitate de amintiri de o claritate de nedescris. Limbile ceasului care se opriseră, se uitau la mine întrebătoare.
Patru, trei, doi… cu ochii minții am început să văd toate momentele vieții mele, dar și cele ale vieților mele anterioare, înțelegând că fusesem desemnat pentru completarea unui destin divin, scris în stele, cu milioane de ani inainte.
Unu…
… și mă arunc între brațele catifelate ale imensei lumini albe care mă primește și mă conduce pe acordurile perfecte ale armoniei celeste, pentru a mă reunii, perfect, complet și pregătit, către limpezimea unei vieți eterne care mă așteaptă dintotdeauna.
SFÂRȘIT
Roxana Lazăr, născută în 9 septembrie 1974 la București.
