Veşnic călător! – Lăcrămioara Maricica Niță

“Drum la deal şi drum la vale, viața mea nu-i sărbătoare!”
Şi cum ar putea fi o sărbătoare când trebuie să te trezeşti cu noaptea în cap, la primul cântat al cocoşului( neah, la primul ciripit al păsărilor în copacul de sub geam) şi să te porneşti la drum pentru câteva ore de muncă ! Tragi uşa după tine lăsând în urmă zgomotul respirației uşoare din camera copiilor gândind cu bucurie la reîntoarcerea acasă şi la îmbrățişările pe care le vei primi.
Având încă melancolia în suflet te îndrepți spre cea mai apropiată stație de metrou!
Ce bucurie! Nu eşti singur/ă! Oameni grăbiți, fețe obosite purtând încă urma pernei pe obraz, tineri pregătiți pentru o zi la mare, niscai mirosuri ca să codimenteze dimineața, persoane cu telefoane în mână de care sunt prinse auriculare precum cordonul ombilical ( ca şi cum de asta ar depinde viața noastră), toate alcătuiesc tabloul dimineții într-un tren oarecare cu o destinație nedefinită.
Te aşezi pe un scaun liber sperând să mai moțăi nițel însă lângă tine se aşează cu nonşalanță un domn tinerel, cu tricoul firmat bine întins peste o burtă rotunjoară, îşi aşează tacticos rucsacul la picioare fără a înceta să mestece zgomotos o gumă. Şi atunci gândeşti cu amărăciune:” hait, s-a terminat cu moțăiala!” Şi chiar că s-a terminat! La fiecare respirație îți umpli plămânii cu parfumul îmbietor al unei băute nocturne însoțit de aroma de mentă a gumei de mestecat şi a acidului sulfuric din stomacul domnului.
În cutia craniană începe lupta dintre dorința de a fura o jumătate de oră de somn chinuit şi dorinţa de a te ridica în picioare lăsând locul altuia, cu o senzație răutăcioasă de a te răzbuna pe nepăsarea întipărită pe fața vecinului de scaun. Rotițele se învârt fără încetare, bunul simț țipă confundându-se cu scârțâitul roților de tren, priveşti în jur , te îmbărbătezi singur/ă şi-ți spui uşor: “ce poate fi mai rău de atât? “.
Chiar aşa! Tot răul spre bine! Te gândeşti la acei călători ce sunt obligați să călătorească zi după zi în condiții similare, purtând cu ei grija zilei de azi şi de mâine, dorul de cei rămaşi acasă( de multe ori la mii de kilometri distanță), neputința ce le macină sufletul, lacrimi blocate între gene şi nodul greu în fundul gâtului.
Imuni la fericirea altora ne petrecem viața între un tren şi altul, între ore istovitoare de muncă şi odihna neîndeajuns de mulțumitoare, între liniştea sufletească luată grăbit de pe buzele preotului în fiecare duminică la Sfânta liturghie( asta dacă nu e timp frumos şi e musai de un grătar sau o bălăceală la mare) şi speranţa unei vieţi mai bune pentru noi , pentru copii şi pentru rudele rămase în țară.
Şi atunci pentru a nu te cuprinde disperarea îți faci o rugăciunea ín gând, termini obligatoriu cu “Doamne ajută” şi prinzi viața de piept! Încă o zi, Doamne şi pentru asta îți MULȚUMESC!