Să ningă blând (sonete zdrențuite)
Să ningă blând,
să ardă lemnu-aiurea,
cu fulgi
cât Aron Pumnul, să se lase
o iarnă-a Eminescu
peste case
ori pe palate-n margine de Ciurea.
O avalanşă-n aere lăptoase,
aşa visăm în doi,
ca şi pădurea,
pe un Esenin frate
cu securea,
să-i facă luminişuri de mătase.
Eu să îţi
cânt colinde din chitară,
tu să îmi
sufli-n ciorbă, când şi când,
să ne
iubim din iarnă până-n seară,
zăpezile din jur
cutremurând,
iar dacă
toate-acestea n-or s-apară,
un dor mai am şi-atât,
să ningă blând…
Să ningă blând,
prin fum pe fum din zare,
din horn
să curgă nori de naftalină,
să ne-nvelească
noaptea-n zi-lumină
și-n scânteieri din ochi de căprioare.
Un Creangă prin Țicău să ne rețină,
transfugi prin timp,
în vechi abecedare
și-n albul de zăpezi nepieritoare
să stăm ascunși de-arsura ce-o să vină.
Tu să îmi
spui câte-o copilărie,
eu să îți
tac gândind la câte-un gând,
să ne
iubim din Dancu-n Sărărie,
zâpezile din noi
amestecând,
iar dacă
toate-acestea n-or să fie,
un dor mai am şi-atât,
să ningă blând…
