Imensul soare roșu stăpânea orizontul după-amiezii de iunie. Părea un zeu care stătea acolo sus și privea nepăsător, către lumea care se perpelea din cauza săgeților sale nemiloase, prea fierbinți și prea dese pentru luna lui cireșar. Parcă încerca să-și bată joc de pământeni, el care știa sigur câte ceva despre eternitatea vieții și despre nemurirea sufletului.
Strada era ciudat de liberă. Zăpușeala sufocantă de la sfârșitul săptămânii împinsese marea majoritate a locuitorilor Romei să se îndrepte către locuri care mențineau, cât de cât, răcoarea nocturnă. Mulți dintre ei aleseseră plajele aglomerate ale litoralului roman – se răcoreau în apa murdară a mării și se pârjoleau pe nisipul gri și urât; iar alții aleseseră prospețimea Castelelor Romane și vinul bun de acolo.
Tânărul refuzase propunerea părinților de a se duce cu ei la reședința de vară, la San Felice Circeo, una din părțile cele mai frumoase din apropiere. Avusese un motiv mai mult decât suficient de bun și care-l făcuse să nu se îndepărteze de înăbușitoarea Romă. Internul mașinii sale mirosea minunat și motorul pornit scotea un zgomot ușor și foarte viril. Din boxe ieșeau notele piesei sale preferate, Last Kiss, al celor de la Pearl Jam:
„ Oh where, oh where can my baby be?
The Lord took her away from me
She’s gone to heaven, so I got to be good
So I can see my baby when I leave this world…”
Tristețea pe care o resimțea de obicei, atunci când asculta acordurile și cuvintele piesei, nu reușea să-și facă simțită prezența. Era un cântec frumos, pe care îi plăcea să-l fredoneze, cunoștea cuvintele pe de rost și le repeta, în acea după-amiază, fără să se gândească la ceea ce însemnau. Pentru el, în acea zi, cuvintele cântecului își pierduse semnificația. În acel moment era doar un tânăr de nouăsprezece ani, cu un bolid nou sub mâinile sale curioase. Simțea cum viața pulsa- într-un ritm frenetic- din fiecare colț, prin fiecare clipă și cu fiecare particulă de aer cald pe care o inspira cu lăcomia tipică tinerilor. Fiecare moment aducea cu sine dorința momentului următor care, evident, ar fi trebuit să se demonstreze a fi mai bun, mai satisfăcător decât cel dinainte.
Tânărul își măsura fericirea, calculând-o prin cântărirea privirilor pe care le atrăgea zilnic, prin gradul de curiozitate a fetelor și catalogarea invidiei izvorâtă din privirile prietenilor și colegilor săi de școală. Toți erau mirați de norocul pe care Marco îl avea mereu și, în principal, de norocul său de a avea părinți dispuși să-i satisfacă până și cea mai ascunsă și neexprimată dorință.
Pe când avea doar paisprezece ani, Marco ceruse un scooter, dar maică-sa se opusese la satisfacerea acestei dorințe, cu o vehemența neobișnuință.
– Dragul mamii, doar știi că toți ăia care umbla cu scooterele, mai devreme sau mai târziu, o sfârșesc rău? Se cred patronii străzilor, fac slalom printre mașini de parcă ar fi la olimpiadele de iarnă și uită că nu sunt dotați cu o carapace protectivă și nici că nu au o armatură cavalerească. Aproape toți termină prin a deveni donatori de organe.”
Încerca să-l facă să se răzgândească cu orice preț. Îi cumpărase computer nou, aparatură pentru înregistrat muzică, un bass și o chitară electronică, sintetizatoare și alte obiecte electronice, care mai de care mai sofisticate, cu speranța de a-l face să uite de scooter. Tatăl său, în schimb, i se aliase și îl ajutase să câștige cauza împotriva matroanei. Într-un sfârșit, îi cumpăraseră un scooter, așa cum îl dorise Marco.
Cu timpul, se descurcase destul de bine prin slalomul cotidian de pe străzile aglomerate ale Romei. Mai auzise blestemând, când pe unul, când pe altul, atunci când tăiase strada vreunui camionagiu sau lăsase fără aer vreo mamă cu mașina plină de plozi în momentul în care, făcând o depășire mai hazardată, atinsese neglijent oglinda laterală a mașinii. Căzuse doar de vreo două ori, fără să i se întâmple nimic grav. Ultima dată, însă, distrusese scooterul. Spre norocul lui, ieșise din accident fără nici măcar o zgârietură.
Maică-sa, speriată că unicul său fiu iar fi putut deveni un tânăr și proaspăt donator de organe și hrană pentru viermi, decisese, de comun acord cu soțul ei, ce dealtfel o asculta mereu, cum că ajunsese momentul ca fiul să aibă un autoturism. Zis și făcut. Îi făcuseră cadou, pentru sărbătorirea împlinirii celor nouăsprezece ani ai plodului lor, o mașină nouă. Adică nu chiar nouă- nouă, dar nici măcar o mașină oarecare, dintre cele care, de obicei, se pun în mâna noilor posesori de carnet de conducere. Mai bine zis, nu îi cumpăraseră o mașina veche, care să scoată fum negru pe țeava de eșapament și care să meargă doar împinsă sau tractată. Nu! Îi cumpăraseră o Volswagen Golf TDI, cu o capacitate de 2000 CV, mult mai mare decât cea care era acceptată de codul rutier pentru noii șoferi.
Pentru părinții lui Marco, această mașină fusese o adevărată afacere. La bord registra doar 40 de km, distanța pe care fosta proprietară a mașini o parcursese de la autosalon până în garajul casei. După doar două zile de când devenise proprietara acestei mașini, femeia se sinucisese. Nimeni nu știa ce se întamplase într-adevăr cu femeia și care fusese cauza ce o condusese la această decizie finală. Nu se cunoșteau alte detalii macabre ale aceste povești. Văduvul, pus în fața curiozității morbide a rudelor și cunostințelor sale, invoca aceeași poveste a depresiei și închidea imediat gura tuturor. Oricum, acea mașină se demonstrase a fi o amintire urâtă pentru bărbat și decisese să se elibereze cât mai rapid de ea. Găsise, în persoana mamei lui Marco, cea mai bună cumpărătoare a acestui obiect și îi vânduse mașina la un preț irizoriu.
Marco apăsă până la podea acceleratorul noii sale mașini. Depăși sensul giratoriu de la Tor Sapienza și parcurgea strada liniștită către Centrul Comercial Roma Est. Acolo trebuia să se întâlnească cu Laura. Fusese frumusețea tinerei, sau poate indiscutabila sa delicatete, a-l fi făcut pe Marco să decidă a se desprinde de toate locurile pe care le frecventa în mod obișnuit și a se duce către locul în care lucra fata.
Depăși intersecția cu Via dell’Acqua Vergine și intră pe acea bucată de stradă înconjurată de o zonă nelocuită și de terenuri necultivate. Pe marginea străzii, ierburile creșteau neglijente, invadând chiar și partea carosabilă. Era dezolant stadiul neîngrijit pe care îl demonstra acea bucată de stradă.
Pe dreapta, se întindea un parc închis publicului, Parcul Collatino, care avea un număr mare de arbori plantați de către primăria Romei, pentru copii născuți în anul 2000. Acolo avea și Marco un copac, ce purta numele său, dar nu-l văzuse niciodată. Unica urmă a acestui arbore era o scrisoare cu ștampila primăriei prin care părinții lui Marco fuseseră anunțați de această minunată inițiativă a birocraților. În parc pătrundeau, deseori, turmele de oi ce pășteau liniștite la adăpostul umbrei oferite de către crengile acestor copaci.
În stânga drumului, se întindea un altfel de parc, ceva mai vechi și care avea plasat chiar în centru, un turn imens de apa. Marco știa că acolo, lângă acel turn, izvorau apele care alimentau toate fântânile Romei, chiar și minunata Fontana di Trevi și că erau ținute sub strictă protecție. Nimeni dintre cei neautorizați puteau intra în acel loc. Mașinile agenților de pază controlau zona în manieră obsesivă, zi și noapte. Nici măcar un milimetru din acel loc nu reușea să rămână necontrolat de către acei paznici înarmați și care nu răspundeau întrebărilor nimănui. Nimeni nu putea intra și nimeni nu ieșea de acolo.
Platani imensi și stejari seculari umbreau acel parc închis care ospita câteva specii de zburătoare și o familie numeroasă de nutrii.
Marco, de fiecare dată când se uita la acel turn de apă, începea să simtă cum tremură, fără să reușească a-și controla mișcările convulsionate ale corpului. De pe când era mic, acel turn îi provocase temeri nejustificate. Indiferent de strada pe care decideau părinții săi să o parcurgă, acel turn ieșea în evidență. Îl urmărea precum propria-i umbră. Înălțimea impunătoare al turnului se ridica vertiginos spre cerul limpede. În realitate, nu ar fi trebuit să aibă nimic îngrozitor,însă lui îi provoca un fel de stare de înstrăinare, de îndepărtare de orice ar fi putut fi considerat binevoitor. Acel turn ajunsese să-i facă parte din cele mai teribile coșmaruri ale sale, cele provocate de stările febrile prin care trecea corpul său de copil. Era punctul central de unde porneau toate visele sale delirante. Din acel turn care, în vis, se mărea din ce în ce mai mult, începeau să cadă tone de apă tulbure ce terminau să se reverse pe toate teritoriile înconjurătoare. În acele momente, nave vichinghe se apropiau răzbunătoare către Marco, care nu era altceva decât un mic copil îmbrăcat în pijama cu ursuleți imprimați ici și colo. Începea să tremure ca un fricos. Mai târziu, înțelesese că nu erau altceva decât frisoanele care-i veneau din cauza febrei prea mari.
Aceste coșmaruri îl urmăriseră pe perioada întregii sale copilării și, din când în când, se întorceau și de când devenise un tânăr adult, în nopțile în care bea câte un păhărel mai mult decât ar fi trebuit să bea. Îl agita să viseze acel turn blestemat, chiar dacă nu reușea să înțeleagă de ce. Unica chestie care îi rămânea în urmă, după ce avea acele vise, era acel sentiment de moarte care plutea în zona imediat limitrofă a turnului. Din această cauză, Marco evita pe cât putea mai mult, să călătorească în acea stradă, mai ales pe timp de noapte.
Mașina avansa pe strada asfaltată de puțin timp. În fața parbrizului, soarele de iunie îl orbea cu prezența lui impunătoare. Marco se tot gândea la cât de tâmpite puteau fi acele temeri ale lui. Strada părea mult mai bună decât marea majoritate a restului străzilor din Roma. Primăria ținuse închisă strada pentru aproape două luni și făcuse câteva opere de ameliorare a acelei bucăți de drum: lărgise partea carosabilă și crease chiar și niște umile trotuare. Gropile din asfalt dispăruseră.
Marco lăsase ca viteza să-l facă a nu se mai gândi la toate momentele neplăcute din copilărie și, din această cauză, acceleră ușor. Mașina alunecă lejeră către curba care nu era deloc periculoasă când, dintr-o dată, auzi sunând telefonul. Pe ecran apăru chipul zâmbitor, încadrat în buclele aurii, a Laurei.
-Nu mai are sens… nu, lasă… este prea târziu!
Vocea fetei vibra în microfonul telefonului. Marco avea impresia de a o auzi într-un fel ciudat, extrem de îndepărtat, ca și când telefonul lui, sau poate al ei, nu funcționa destul de bine.
-Laura… alo… Laura! Ce înseamnă asta? Ce trebuie să las? Ce anume nu mai are niciun sens? Alo, Laura, mă auzi? Aproape am ajuns la tine… Alooo!
În fața ochilor săi uimiți, o scânteiere orbitoare apărută din neant și fără niciun motiv evident, transformase lumina caldă a zilei într-o lipsă totală de lumină, ceva rece și impersonal.
Era mai mult decât beznă.
Marco clipea și își freca ochii cu vigoare, încercând să vadă ceva. Orice. Se gândea la strălucirea asemănătoare unui bliț ca fiind motivul orbirii sale temporare. Frânase brusc și celularul îi zburase din mână, ajungând pe undeva, pe sub scaunul din dreapta. Începuse să-și frece ochii cu ambele mâini, sperând să-și recapete cât de cât vederea, dar în zadar. Nu obținea niciun fel de rezultat, nici măcar o scânteie cât de mică, o luminiță firavă. Nimic.
Obscuritatea îi penetra toate simțurile, precum colții ascuțiți a unei fiare sălbatice.
Nu i se mai întâmplase niciodată să rămână complet înconjurat de întuneric. Era ca și când o imensa cortină fusese închisă subit, fără preaviz, în fața unei scene prea puternic iluminate până cu câteva secunde în urma.
Tânărului îi era frică de întuneric. O frică absurdă, ireală, teribilă și care-l obliga să doarmă cu lumina aprinsă. Trebuia să evite, pe cât îi era posibil, a se afla înconjurat de obscuritate. În acel moment simțea cum fiorii de frică îi încordau mușchii de pe spate și-l făceau să transpire rece. Liniștea asurzitoare era chiar mai înfiorătoare decât întunericul. Marco încerca să deschidă portiera mașinii, dar era blocată. Tasta aerul din habitaclu. Geamul, care ar fi trebuit să opună rezistență la mișcările sale orbecăitoare, nu exista. Nici nu-și aducea aminte dacă fereastra fusese închisă sau deschisă, în momentul în care se produsese acel fenomen bizar.
„ Dacă geamul nu opune rezistență, atunci înseamnă că era deschis. Logic, nu?”
Era o caracteristică a lui Marco, aceea de a-și pune întrebări și de a-și răspunde singur la ele. Încă din fragedă pruncie, Marco vorbea cu el însuși, găsind mereu răspunsuri la întrebările pe care și le formula de unul singur. Astfel, se simțea mai sigur pe el și mai puțin singur.
Click!
Click!
Încerca să aprindă lumina, dar întrerupătorul poziționat deasupra oglinzii retrovizoare nu răspundea mișcărilor vânjoase ale tânărului.
„ Când voi ajunge acasă, va trebui să vorbesc serios cu mama și cu tata. Mi-au cumpărat o mașină defectă. Nu se deschide portiera, nu funcționează luminile în habitaclu. De acum, la ce va trebui să mă mai aștept? Vor trebui să înapoieze această mașină și să-mi cumpere una mai sigură!”
Orbecăia și era din ce în ce mai nervos. Cu multă dificultate, se strecurase afară din mașină prin spațiul strâmt care ar fi trebuit să fie ocupat de geamul portierei. Odată aflat cu picioarele pe asfaltul ce încă emana valuri din căldura verii, se simțise mai sigur pe el și începuse să caute în jur, mergând cu mâinile întinse, tastând aerul. Întunericul înconjurător începuse să se transforme în ceva care nu era prea diferit de bezna de înainte, dar care avea o consistență lăptoasă. Un fel de ceață întunecată, pe care Marco o percepea ca fiind rece și malignă. Tânărul rătăcea, încercând să găsească ceva care să-i ofere un minim de orientare.
Dintr-odată, din partea sa dreaptă, auzi un târșâit de picioare.
– Cine este acolo?
Marco își auzea vocea, ca și când nu ar fi fost a lui. Părea un chițăit de șoarece prins într-o cursă.
– Cine ești tu?
Vocea feminină avusese un fel de efect calmant, imediat, asupra lui Marco.
– Eu sunt Marco, dar tu încă nu mi-ai răspuns la întrebare. Cine ești? Știi cumva ce s-a întâmplat?
Marco vorbea înspre direcția de unde provenise vocea femeii. Spera ca acea necunoscută să-l lămurească cu privire la fenomenul acele ciudat, dar nu-și punea toate speranțele sale în acea posibilitate.
Aștepta să i se răspundă, însă nu făcea altceva decât să audă acel târșâit continuu de picioare. Ar fi preferat ca tipa de la care aștepta un răspuns să nu se apropie prea mult de el. La urma urmei, habar n-avea cine era aia sau ce ar fi putut să-i treacă prin cap. Dar situația era atât de ciudată, încât prin cap i se învălmășau o sumedenie de scene apocaliptice, ca cele din filmele de groază pe care le vedea cu prietenii săi, dar și știri din presa locală, relatând despre agresiunile din partea țiganilor care locuiau în câmpul din apropiere. Toate acele știri făceau înconjurul rețelelor de socializare, chiar dacă nu erau adevărate, provocând panică printre călătorii nevoiți să străbată acea zonă.
Într-un târziu, auzi vocea plăpândă a femeii, răspunzând întrebărilor lui:
– Mă numesc Ilaria. Era ziuă. Și, dintr-odată, s-a făcut noapte. Nu înțeleg ce s-a întâmplat. Nu cumva ai o lanternă sau vreo brichetă, ceva? Am nevoie de ajutor, trebuie să ajung la mașină și să-mi scot fetița de acolo. Am lăsat-o dormind-o în scăunelul ei, pe bancheta din spate. Nu cumva ai putea veni să mă ajuți?
Întunericul începuse să se destrame cât de cât, lăsând loc unui alt fenomen meteorologic, asemănător cu o ceață grea. Nu putea să distingă bine chipul femeii. Totuși, Marco își dădea seama că vorbea cu o femeie tânără. Se apropiase de ea, dorind să o ajute a-și elibera fetița din scăunel. Se gândea la copilul acela, legat de scaun și lăsat singur, în întuneric. Acel gând îl tulbura mai mult decât însăși situația bizară a cărui actor părea să fi devenit, fără voia sa. Cu vârful pantofului, lovi ceva tare care, în contact cu asfaltul, emise un sunet metalic și greoi.
– Ce pula mea faci?
Vocea răgușită a unui bărbat se auzi de lângă bucata de metal care scosese acel sunet neplăcut. Marco își regăsi echilibrul ( fusese cât pe ce să cadă ). Se împiedicase în motocicleta bărbatului care vorbea de jos. O chestie îi era clară: nu trebuia să se împotrivească, niciodată, vreunui centaur cu motocicleta la pământ. Știa că acei oameni își iubeau motociclete mai mult decât pe ei înșiși sau decât propriile familii. Nu ar fi putut să se ia la harță cu un motociclist înrăit și să pretindă de a ieși din altercație, cu toți dinții în gură. Își ceru scuze imediat.
Auzea cum alte persoane își mișcau picioarele incerte înspre locul unde se aflau ei. Simțea prezența lor, vedea umbrele ascunse în ceața neplăcută, auzea cum își târșesc picioarele pe caldarâm și cum șoptesc cuvinte pe care el nu reușea să le deslușească. Densitatea acelei neguri nenorocite nu-i permitea nici măcar să-și vadă degetele de la propria mână, darămite figurile prezenților. Habar n-avea câți erau sau ce anume bolboroseau. Ca să dea o senzație de normalitate, pusese o întrebare banală, acelor figuri care se mișcau neîncetat:
– Câți suntem?
Poate că Marco nu voia să știe într-adevăr la cât se ridica numărul prezenților sau poate nici măcar nu-l interesa, în realitate. Ceea ce voia, și era sigur de asta, era ca acea ceață ambiguă să se ridice cât mai repede și să-i permită săi plece de acolo.
Totuși, de lângă motocicletă, auzea vocea răgușită a centaurului: – Eu sunt Matteo.
Era ultimul la care s-ar fi gândit că ar fi putut să-i răspundă.
Dintr-odată, toate vocile care susurau într-un fel incomprehensibil, începuseră să răspundă apelului, una după alta: „Lucia”, „Jessica”, ”Massimo”, „Cristiano”, „Anna”, „Davide”.
Toți, pe rând, începuseră să relateze același eveniment neașteptat, care-i târâse în beznă. Descriau prin cuvinte destul de sărăcăcioase acea strălucire puternică și se destăinuiau despre temerea pe care o avuseseră când începuseră să orbecăie prin împrejurimi. Niciunul nu putea să-și explice ce se întâmplase. Erau complet dezorientați.
Marco începuse să se gândească la toate teoriile sale legate de malignitatea turnului de apă, prezumând că ceea ce se întâmpla, nu putea fi altceva decât punerea în practică a acelei situații pe care el o visase de mic copil și de care el se temuse atât de mult. Nu expusese nimănui bazaconiile ce-i treceau prin cap. Nu voia să creeze panică ulterioară, acolo unde nu exista nici cea mai mică sclipire de speranță, în mijlocul acelei situații de o absurditate lipsită de orice element de realitate.
Câțiva dintre oamenii care erau de față, se întrebau ce s-ar putea întâmpla dacă vreo mașină ar intra pe acea bucată de stradă lipsită de lumină, în acel moment. Putea să se transforme într-o nenorocire, ar putea să-i facă praf pe toți cei care nici măcar nu știu dacă se află în mijlocul străzii sau în părțile laterale ale carosabilului.
– Vă rog – continuă Ilaria, din ce în ce mai disperată- trebuie să ajung lângă mașină și să-mi eliberez fetița din scăunelul în care doarme. Dacă se trezește și vede că este singură, o să se sperie. Vă rog! Se numește Martina și are doar opt luni.
În cererea Ilariei se simțea disperarea. Marco se apropiase de Ilaria, mergând lateral, pe lângă motocicleta căzută pe stradă. Continuase să orbecăie cu mâinile întinse în față, ca și când ar fi vrut să găsească ceva de care să se țină sau, ca și când ar fi vrut să evite vreo coliziune cu unul dintre oamenii prezenți. Toți continuau să rămână învăluiți în negură, cu chipurile nedeslușite, pete întunecate în mijlocul acelei neguri care părea impenetrabilă.
Precum un grup unit de o singură și puternică forță exterioară, dar care acționa asupra psihicurilor lor extrem de greu încercate, se apropiaseră cu toții de Ilaria. Probabil, se gândea Marco, toți mergeau orbecăind, precum o făcea el însuși. Dacă tânărul ar fi putut, ar fi văzut o duzină de persoane care mergeau în modalitate zombie, atrași de vocea Ilariei precum fluturii cap de mort, care erau atrași de lumina unui bec aprins în noapte. Două femei încercau să o liniștească pe mama disperată, repetându-i cuvinte fără sens, dar care păreau destul de confortante. Marco era convins că acele vorbe nu o linișteau pe Ilaria, care nu dorea altceva decât să ajungă lângă fetița ei.
-Unde este mașina ta, Ilaria? Ai idee unde ai lăsat-o? Marco pusese acea întrebare fără să se aștepte la un răspuns elocvent. Ceilalți continuau să bolboroseacă cuvinte lipsite de înțeles și să-și târșească picioarele pe asfalt.
– Este pe aici, pe aproape. Nu m-am îndepărtat mai mult de zece pași, zise Ilaria.
– În momentul în care s-a produs acest fenomen ciudat, acest întuneric de neînțeles, am frânat. Nici măcar nu știu dacă m-am oprit pe marginea drumului, totul a fost prea rapid și neașteptat. Pe urmă, am coborât rapid din mașină, uitând complet că o aveam pe Martina în spate. Eram speriată și m-am îndepărtat puțin, nu știu bine cât. Și te-am întâlnit pe tine, Marco.
– Ai atins ceva cu mașina, când te-ai oprit?- a continuat Marco.
– Nu, nu cred. Am văzut doar acea sclipire, întunericul și pe urmă, nimic altceva. Am frânat cam brusc, ce-i drept, dar nu am avut impresia de a fi intrat în coliziune cu ceva.
– Dacă am începe să o chemăm pe aia mică, crezi că ar putea să ne audă, să se trezească și să înceapă să plângă? S-ar speria un pic, dar cel puțin, am găsi-o mai repede. Ce zici, ești de acord?
Marco tot încerca să găsească soluții rapide și eficiente la problemele care se iviseră în acea după- amiază ciudată. Până la urmă, celălalte persoane prezente nu făceau altceva decât să-i încurce. Nu erau de niciun folos. Continuau să formeze o masă informă, iar murmurul continuu provocat de bolboroselile lor lipsite de sens devenise numai un zgomot de fond și destul de deranjant. Puteau să se descurce și fără ei.
– Martina!
– Martinaaa!
Chiar și cei care nu se demonstraseră deloc colaborativi, începuseră să cheme cu voce tare pe micuța rămasă închisă în scăunelul de pe bancheta din spate a mașinii Ilariei. Marco era convins că fetița dormea liniștită, neglijând grijile Ilariei, așa cum era și normal pentru un copil de doar opt luni.
Niciun răspuns.
Niciun gângurit.
Niciun geamăt.
Nimic.
Negura făcuse loc unui abur albicios, nenatural. În acest fel, Marco începuse să distingă persoanele care se îndreptau în căutarea Martinei. Era exact așa cum și-i imagina Marco: un grup ciudat, reunit în mijlocul străzii pe care el căutase, dintotdeauna, să o evite. Toți se uitau ca să găsească mașina Ilariei,nu ar fi trebuit să fie prea departe, totuși, nu se vedea pe nicăieri. Încă nu le vedea clar chipurile, dar își dădea seama ca marea majoritate erau tineri. Ii auzea murmurând, de data asta din ce în ce mai clar. Erau uimiți de situație. Niciunul nu putea să-și explice manifestarea neașteptataă a tenebrelor. Unii dintre ei, nu știau nici măcar în ce zonă se aflau. Marco încerca să-i lămurească, dar i se părea foarte greu să explice bine coordonatele geografice a locului.
– Uite-o, o văd! Acolo, la dreapta! Vocea stridenta a tinerei care văzuse mașina Ilariei, rupsese acel zumzăit neastâmpărat datorat bolboroselilor oamenilor.
– Este verde mașina ta?
Ilaria nu dădu niciun răspuns întrebării, ci o luase la fugă către acea pată de culoare verde, pe care femeia cealaltă o indica cu degetul. Toți se grăbeau să ajungă lângă mașina verde în care se afla micuța Martina. Toți voiau să-i fie de ajutor mamei preocupate, mai ales în acel moment în care părea că situația tulbure începuse să se limpezească.
Ajunseseră lângă mașina oprită într-o poziție neobișnuită, cu partea anterioară agățată de gardul de sârmă ce înconjura întregul parc al Turnului de apă. Gardul era complet căzut și, când Marco ridicase ochii de la mașina Ilariei, văzuse cum Turnul de apă privea către ei, impunător și nemișcat.
Ilaria se agățase de geamul mașinii și țipa ca din gură de șarpe.
-Martinaaa, unde este fetița mea? Cine a luat-o pe Martina?
Disperarea din vocea mamei era palpabilă, precum fuseseră palpabile tenebrele ce ocupaseră întreaga zonă, până cu câteva clipe mai devreme.
Fragmente de sticlă și cioburi minuscule erau împrăștiate oriunde, împrejurul mașinii. De sub una dintre roțile mașinii, ușor ridicată peste gardul rupt și care încă se mai învârtea ( cum oare putea fi posibil? se întreba Marco), se întrevedea un picioruș încăltaț cu un pantofior roz. Cu strângere de inimă, tânărul se aplecă pentru a vedea mai bine. Unica bucată rămasă întreagă, din corpul martirizat al Martinei, era acel picioruș. Restul se trasformase într-o masă informă de carne și sânge, amestecată între resturile roz ale rochiței. Imaginea era cumplită și Marco se trăsese imediat înapoi, căzând în fund. Nu putea să-i spună el Ilariei ca o găsise pe Martina.
S-a ridicat și s-a apropiat de Martina. A înconjurat umerii ei neliniștiți, corpul ei străbătut de susultările cauzate de plânsetul nepotolit și a cuprins-o în brațele sale protective, încercând să o îndepărteze de mașină. În timp ce făcea aceste mișcări, vedea scăunelul copilei, cu centurile de siguranță rupte. Ilaria nici nu-și dăduse seama că avusese un accident atât de groaznic. Culmea era că ea coborâse din mașină și se îndepărtase destul de mult de locul accidentului, în căutarea ajutorului.
„ De multe ori, șocul care derivă din impactul violent rezultat dintr-un accident, poate face niște glume extrem de proaste” își zisese Marco, în același mod în care își răspundea mereu singur.
Se întoarse către grupul care, dintr-odată, încetaseră să murmure. Nu mai plângea nici măcar Ilaria. Aveau toți privirile îndreptate către turnul care se înălța amenințător, în partea cealaltă a gardului pe care Ilaria îl demolase cu botul mașinii. Din vârful Turnului, o multitudine de raze făcute din ceva ce părea o lumină albă, orbitoare și plină de malvagitate, se împrăștia deasupra prezenților, transformându-i, într-un fel bizar, incapabili de a mai acționa în vreun fel. În mod ciudat, numărul prezenților se înmulțise. Nu mai erau doar acei câțiva dinainte. Erau zeci, poate sute, și așteptau ceva, prezentându-se precum forme nu prea bine definite, umbre triste pierdute în obscuritate.
O durere de cap acută îl obligase pe Marco să-și ia privirea de la razele emanate de acel Turn. El știuse, dintotdeauna, că acolo își avea sălașul o entitate nepământeană, care acționa cu o forță diabolică, neînțeleasă de către mintea omenească.
Se întoarse către oamenii care se aflau acolo. Voia să le facă aceste dezvăluiri, să îi avertizeze de pericolul la care erau supuși, să le spună să fugă cât vor mai avea posibilitate, pentru ca nu cumva să cadă în capcana acelei făpturi nepământene.
O rază mai puternică, provenind din Turn și care, parcă, crescuse în propria-i putere, ilumina acel grup de persoane.
Marco se uită pentru o clipă, apoi se înapoiase pe proprii pași, terorizat. În acel moment ar fi preferat să fie înconjurat de beznă.
Luminate de raza ireală, țestele lipsite de viață, se mișcau putrezinde, într-un ritm absurd, ca și când ar fi ascultat un refren pe care Marco nu putea să-l audă. Cu cărnile purulente, aproape complet căzute de pe craniile mișcătoare, cu mandibulele îngălbenite de timp și bine puse în evidență, prezenții la acel spectacol luminos, erau de-a dreptul înfricoșători. Ilaria, care stătea sprijinită de mașina verde, avea umărul drept căzut până aproape de bazin, iar capul îi atârna într-un fel absurd, în față. O bucată din coloana vertebrală ruptă, îi ieșea din gulerul de la bluzița mânjită de sânge. Avea un aspect trist, inutil, poate din cauza manibulei căzute într-o parte. Ochiul drept îi atârna afară din orbită, iar celălalt era închis de pleoapa tumefată. În pofida aspectului său cadaveric, Ilaria părea a fi cea cu coloritul cel mai proaspăt, dintre toți prezentii. Ceilalți aveau toți o culoare gri-verzuie.
Marco avea impresia de a simți chiar și mirosul de carne în stadiu avansat de putrefacție. Ca și când ar fi înțeles că Marco îi observa, toți cei din grupul prezenților întoarseră capul, în același moment, uitându-se spre tânăr. Luminile emise din vârful Turnului păreau razele unui far îndepărtat. Luminau intermitent corpurile distruse al acelor persoane. Ochii cu care îl priveau pe Marco nu erau ochi vii. Le lipsea strălucirea vieții, erau acoperiți de acea peliculă albicioasă a morții. Iar unii dintre ei îl priveau prin orbitele goale.
Marco nu reușea să înțeleagă care forță nepământeană îi ținea încă în picioare și îi făcea să-și târșească picioarele scheletice. Nu mai avea răspunsuri plauzibile la propriile întrebări. Totuși, se întreba dacă acele ființe dezgustătoare erau conștiente de stadiul în care se aflau. Ilaria începuse să plângă din nou, cu lacrimi de sânge, ce-i curgeau șiroaie din ochiul atârnând.
Pentru un moment, Marco sperase de a fi captiv într-unul din teribilele sale coșmaruri. Unica soluție pentru a ieși nevătămat din acea situație absurdă era aceea de a se trezi. Cu vârful degetelor mâinii drepte, începuse să-și ciupească mâna stânga. Nu simțea nimic. I se mai întâmplase, în timpul viselor, să încerce să se trezească și să nu reușească. Nu voia să-și lase în jos privirea, pentru a-și controla mâinile. Nu avea încredere în prezenți, care, de prezent nu aveau chiar nimic. Ce s-ar fi întâmplat dacă s-ar fi decis să profite de neatenția lui de o clipă, pentru a-l ataca și a-l ucide? Ar fi putut să-l tragă cu ei în acea lume infernală a uitării. Nu putea să lase ca așa ceva să se întâmple.
Trebuia să se îndeparteze de acel grup, cât mai rapid cu putință. Trebuia să se întoarcă la mașina lui nouă, să se urce în ea și să plece cât mai rapid de acolo. Poate Laura se supărase pe el pentru că o făcuse să-l aștepte atâta timp. Oricum, după ce ar fi fugit de acolo, nimeni și nimic ar mai fi putut să-l facă să străbată din nou acea stradă nenorocită, cu acel Turn malign, mereu de pază.
Fără să-și ia ochii de la grupul care devenise din ce în ce mai omogen și care nu se mai uita la el, ci își îndreptase din nou privirile stinse spre Turn, Marco se înapoia, tiptil-tiptil. Încă nu reușea să vadă bine în jurul său. Încerca să meargă cu mâna întinsă, ca și când ar fi vrut să tasteze densitatea ceții. Continua să se miște ca un rac, făcând câte un pas în urmă, dar tot cu brațele întinse în față. Cu cât se îndepărta mai mult de acel grup oribil, ceața dispărea din ce în ce mai mult.
La un moment dat, văzuse ca mâinile îi erau murdare de sânge și, atunci, oroarea care se împosesase de el în precedență, devenise reală, precum continuele înțepături în piele, pe care le simțea de când intrase în întuneric.
Nu numai sângele pe care-l vedea picurând de pe vârfurile degetelor sale îi provocase acel tremurat ci, mai ales, imutabilitatea propriului destin.
Simțea din ce în ce mai puternică, o durerea pulsantă de cap. În timp ce își tasta partea inferioară a capului, acolo unde durerea era atroce, Marco își spunea: „ Abia aștept să mă întorc acasă. Mă duc direct în baie, îmi fac un duș de două ore!”
Dar degetele lipicioase de sânge descoperiseră marginea zimțata a cutiei sale craniene, deschisă precum un dovleac în noaptea de Halloween. Degetele îi alunecaseră înăuntru, lăsându-l să-și atingă propria materia cerebrală, ușor deplasată către exterior. Tot încerca să se oprească pentru o clipă, și să-și măsoare bătăile inimii care, mai mult ca sigur, trebuiau să fie din ce în ce mai accelerate. Dar, din interiorul pieptului său nu ieșea nici un zgomot, oricât de mic: nici de aer care să-și facă spațiu în plămâni, nici de inimă care să pulseze în ritm sistolic/diastolic. Nimic altceva decât tăcerea. O tăcere stăpână peste orice, dându-i certitudinea apartenenței sale acelui grup înfricoșător de dinainte.
Bucățele de amintiri, pierdute în interiorul creierului său care se stingea, apăruseră începând cu secvența apelului Laurei, la care, în realitate, nu răspunsese niciodată. Vedea, ca prin ceață, oamenii ambulanței, îmbrăcați în portocaliu, încercând zadarnic să-l resusciteze și vocea unei femei care-i zicea colegului: „Nu are niciun sens! Lasă-l.. este prea târziu!”
În ziua următoare, în ziarul local, Tiburno, apăruse un articol, precum multe altele asemănătoare în zilele și lunile precedente, dar și în cele următoare. Se menționa despre o Volswagen Golf a unui tânăr de doar 19 ani, Marco Bissi, care intrase în coliziune frontală cu o Fiat Panda, de culoare verde. În urma impactului, își pierduseră viața trei persoane: Ilaria Mannelli, 25 de ani, Martina Rossi, 8 luni și Marco Bissi, 19 ani. Personalul ambulanței și a pompierilor, reușiseră, cu multă dificultate, să extragă corpurile victimelor din mașinile distruse și încercaseră, inutil, să resusciteze pe tânărul care încă mai dădea semne de viață în momentul în care ajunsese salvarea. În situația cea mai gravă se aflase fetița de doar 8 luni, care fusese smulsă din strâmtoarea centurilor de siguranță, rupte în urma impactului și care fusese aruncată, pe geam, afară. Personalul medical găsise doar un picioruș încălțat cu un pantofior roz. Nimic altceva.
Pe acea bucată de stradă, acolo unde Turnul de apă stăpânește întreaga zonă, cu timpul, s-au înălțat o multitudine de altare micuțe, amintind numele victimelor străzii, care au plătit un tribut de sânge, pentru a putea trece pe acolo. Cunosc foate bine această stradă lacomă, căreia nu-i ajunge niciodată ceea ce i se dă. Cere victime în continuare, alegând ceea ce vrea printre persoanele cele mai tinere care trec pe acolo, nepăsătoare sau neștiutoare de tragediile care se desfășoară în acel loc. Strada își alege cea mai bună carne. Cea mai proaspătă, Din fotografiile puse pe acele altare, chipurile zâmbitoare urmăresc călătorii neștiutori, arătându-și aspectul lor de actori cu aer pierdut, care nu și-au ales destinul, ci au fost aleși de ceva ce nu vor înțelege niciodată, și vor juca în etern rolul lor fără contract.
Umbra malefică a Turnului se extinde și spre celelate străzi perpendiculare sau limitrofe, dar care nu reușesc să obțină întâietate, în ceea ce privește numerele de morți, în urma accidentelor rutiere.
Răul, în forma sa cea mai pură, este stăpân în aceasta zonă, din înaltul Turnului care este aparent inocuu, dar care continua să se alimenteze cu suferința provocată de neînțelegerea morții, ținând prizoniere spectrele defuncților, ce nu vor găsi pace, nicicând. Aceștia își vor căuta, pentru eternitate, lumina flebilă a altarelor ridicate în memoria lor, mici monumente ascunse de ierburile care cresc necontenite, pe marginea străzii.
Călătorii mai atenți ar putea să audă, în liniștea nopților de vară, notele finale ale piesei grupului Pearl Jam:
„When I woke up, the rain was pourin’ down
there where people standing all arround
Something warm runnin’ in my eyes
But somehow I found my baby that night…”
