“Te spun lu’mama, lasă”, de Mircea Trifu

Nu este ușor să citești un volum de poezie fără să fi cunoscut personajul din spatele acestor compoziții. Nu este simplu să înțelegi mesajul fiecărei opere fără să fi știut ce este în inima și în mintea poetului la ceasul așternerii pe hârtie a cuvintelor pline de semnificații. Căci despre asta aș dori să vorbesc, despre poezia lui Mircea Trifu așa cum am perceput-o eu, îmbrăcând haina unui simplu cititor la prima întâlnire cu opera autorului.

Nu pot să nu mărturisesc că a trebuit să citesc de două ori cartea pentru a putea să interpretez poezia din volumul “Te spun lu’ mama…lasă!” și asta deoarece textele sunt complexe, pline de metafore, cu o rimă interioară și chiar o întreagă poezie “în oglindă” unde al patrulea vers al primei strofe este primul vers al strofei a doua…versul trei al primei strofe este primul vers al strofei a treia… versul doi al primei strofe este primul vers al strofei a patra iar primul vers al primei strofe este primul vers al strofei a cincea.( “Mama mea îi este mamă până și lui Dumnezeu”)
Toate cele 64 de poezii (sau aproape toate ) “transpiră” dragostea autorului pentru Cuvânt.
Găsim în paginile cărții numeroase balade: creații epice în versuri, cu subiecte diverse, în care predomină eroicul (dacul), fantasticul ( lupul, lupa), legendarul ( Salomeea , Orfeu, Hera,Ana), misticul/divinul ( Dumnezeu, îngeri).
Simbolismul operei lui Mircea Trifu lasă loc unei libere interpretări.

Poetul se defineste prin opera lui. Personalitatea lui transpare prin ceea ce spune. Acest poet care se identifică cu demiurgul, închis în cercul creației sale, deschide o fereastră spre noi și își lansează percepțiile lui despre lume tocmai prin aceste simboluri puternice, construite ca niste piloni pe care lumea lui interioară se susține. În singurătatea lui recunoaște această legătură ridicată la rang de cult prin figura mamei, a femeii. Aici mama este și țară și femeia iubită și muză. El se asemuie Creatorului, prin singurătatea lui și prin rolul creației. Cum acesta a zidit lumea, poetul(omul) se vede îndreptățit să continue actul creației zidind lumea sa de cuvinte pentru care dă drept jertfă femeia Ana, cea păcătoasă care este vinovată de izgonirea din Rai. Aici el chiar are ideile neclare. Pe de o parte mama, femeia ridicată la rang de icoană, Sfânta care se leapădă de păcat prin naștere și acea continuă căutare a lupei pereche care să-l ajute la împlinirea destinului său uman.


De fapt așa am și perceput autorul: ca pe Dumnezeu- Creatorul de poezie sau mai mult ca pe un frate Divin căci “mama mea îi este mamă până și lui Dumnezeu” așa cum spune în poezia același titlu.
Poezia este ea însăși o zidire a lui Dumnezeu:
” Aș putea să-ți fiu, să-ți fie rugă, plânset, melodie,
Vatră ori un prag de casă, lup duios ca o batistă,
Înger, demon, câteodată, sau doar un pahar cu apă,
Alteori bărbat, mândrie, când te legăn Poezie.”( Sorb parfum de piatră amară)


Mircea Trifu închină poezia sa dramei dezrădăcinării, transformând-o în doine pentru a-și exprima sentimentul de dor, de jale, de dragoste sau chiar de revoltă împotriva acestei neapartenențe ” parcă am ascunse-n mine două jumătăți de țară,/ una -ngrozitor de albă, alta-ngrozitor de-amară”.
Departe de casă și de părinți își plânge înstrăinarea “dacului lăsat la vatră”:
“Sunt de secole plecat, neajuns în nicio parte”, ” ca un bulgăre de piatră fără chip și fără cruce” căutându-și “vindecarea sorbind lacrimile reci”.
Tot el ne destăinuie:” sunt străin într-un deșert sub un cer imens de vise/Orice chip din versuri scrise, lacrima ce-l venerează/Orice taină dintr-o oază ce-mi împiedică privirea,/Le storc vlaga și iubirea, chiar și soarelui de-amiază”

Poezia lui Mircea Trifu este un altar al iubirii, a Anei “nezidită încă”, acea Ană ce “îl caută prin codrul de pâine”.
Aminteam mai sus de continua căutare a lupei pereche. Simbolul Lupei( a lupoaicei) îl întâlnim foarte des în creația autorului, acesta fiind de altfel şi simbolul dorintei sexuale:
” Alăptează-mă iubire, cu lacrima unei frunze.
Căci sunt razele-nsetate, pe buzele dimineții…
Alăptează-mă femeie până ai să-mi fii de față,
S-ajung să te țin de mână Floare albă de cais.”

“M-ai întrebat de știu să scriu sub aripile tale
Și de-am curaj, să te descriu cu note muzicale….
Pe corpul tău clape-am sădit și coarde de pian
Si-n alb și negru le-am gătit cu mâna lui Lipan.”…
Și mai apoi dedică “un vers de rob cu ochi de lup” iubitei negăsite încă:
” De îmi scâncește cerul tău pe munte
Dorințele-mi zvâcnesc prin rădăcini
C-ai stelele zemoase, parcă-s fructe
Și-ți mor de poftă ghemuită-n mâini.”…
Și-ți scriu doar turle, ce mă-nalță,
Din clopote-am să-nvăț să-ți cânt,
Să-mi asculți calea mea, desculță
Și-o noapte caldă să-ți frământ.
De-am să-ți adorm cu gându-acasă
Că-s drum de rob, cu ochi de lup
Și-ai să-mi deschizi poarta, mireasă,
Tot ceru-mi las, să-l calci pe trup!”..

Cel mai puternic și des întâlnit în poeziile lui Mircea Trifu este simbolul lupului.
Lupul, un animal cu o bogatã mitologie şi un statut ambiguu: pe de-o parte temut şi detestat (” eu îs lup,ce-l tem cățeii”, “eu sunt lup sătul de oase”, “dar sunt lup, n-o să mă las, mă apuc să ard de viu”, “cerului-i căzui pe cap, că sunt nou născut din haită”;
pe de altã parte apreciat ca animal-cãlãuzã ( “toată noaptea-o să-ți devin, Lupul de zăpadă, caldă”, “haite-ntregi de lupi de mare i-am călugărit în schituri”, “lupi înhămați la pluguri” ).

Lupul este și un simbol al eroului rãzboinic:” cu masca lupii nu vor fi, cât Steaua mea e-n viață”, “nu am teamă de-ntuneric căci îi poruncesc luminii,/ sclavă-n firmitura pâinii zăvorâtă-palma mamei,/ dărâm zidurile ramei, din icoană-mi fac coroană,/ poate-așa Fata Morgana nu îmi vede chipul spaimei.”

Cu toate acestea cine este Mircea Trifu? Un personaj ce își ascunde timiditatea în umbra cuvintelor?( “cum n-ai văzut haita de umbre ce-mi ține aripile-n frâu?”, “aș renaște, să pot plânge, că mi-e călimara goală”) ?
Sau poate un spirit puternic, devotat, în care se poate transforma şi el dacã are tãrie suficientã: ” ce-aș fi eu , de n-aș fi eu?…dacă m-aș lăsa cuprins într-o poezie nouă/ n-aș putea să vă cer vouă, aripile să le-ntindeți,/ uneori în vis să-mi strângeți cioburile de lumină,/ căci în noapte-o Umbră bună mi le-a cocoțat aici.”

În această lume a literaturii, poetul se consideră un “lup nou născut în haită” ” un nevăzut” care aspiră la glorie, la veșnicie. A se vedea aici simbolul măslinului și a uleiului de măsline, un simbol la fel de des folosit ca și celelalte.
“Undeva în altă lume/ într-o clipă lup se face/dacul, că așa îi spune/ Luna, ce deasupra-i zace.
Lup lunatic și flămând/ cu ochi înecați de sânge/ orice suflet cât de blând/ noaptea moartea îl ajunge.
Și-uneori lasă buchete/ pe un trunchi de grote plin/ clopote de pus în plete/ rădăcinii de măslin.”
Ca mai apoi “măslinii așteaptă, au crengile -aprinse/ cu frunzele-ncinse, la bal în clepsidră/ au rochii de pudră, corsetele strânse/ dar toate în vise, dansează ciuleandra.”
Măslinul a fost considerat un simbol al păcii, al gloriei, al înţelepciunii şi fericirii. Este considerat “veşnic roditor”, longeviv, având o uimitoare putere de regenerare.
“Când doresc să-ți fiu măslin, în cojoc cu fir de-aramă/ n-o s-aștept o altă toamnă, că-s destule frunze moarte/ le voi povesti că-s muguri ce s-au cuibărit de teamă/ unde-i plânge Rădăcina cu pământ în orice noapte.”
Să considerăm opera lui Mircea Trifu capabilă de regenerare, “alăptată” la sânul maicii căreia îi dedică poezia sa și pentru care a făcut un adevărat cult?!
Va reuși el oare să onoreze promisiunea făcută în “Colindul din palma mamei”?:
“mă grăbesc s-ajung acasă, i-am promis că vin, cuiva/ stă lumina la fereastră, semn că vrea să-i cânt ceva/ se scurge din ochi colinda pe obraji palizi, culcată/ tremură-m palmă gutuia de-o bătrână, alintată.”
Vă invit într-o incursiune prin opera poetului Mircea Trifu pentru a vă încărca sufletul cu sensibilitatea izvorâtă din fiecare cuvânt născut din călimara cu cerneală.

Recenzie semnată de Lăcrămioara Maricica Niță

Poetul Mircea Trifu