Cu ”Povești de pe la noi”, Camelia Baciu ne descrețește frunțile, ne aduce aminte de propriile noastre momente adolescentine sau de momentele trăite în perioada comunismului. De astă dată, autoarea nu pune în mișcare acel stil de scris unilinear, de poveste unică, ci ne delectează cu povești scurte și de efect, care ne fac să surâdem și ne destind prin simplitatea și simpatia lor. Folosește limbajul tipic ardelenesc, și asta oferă textelor un farmec aparte. De la mingea lui Janin care se mișcă precum un ninja – un joc de cuvinte voit de către autoare -, la catalogul care îi zgribulește părul în cap, tot lui Janin – iubărețul, la controloarele blonde din autobuze și la luna de miere din buldozer, unde, probabil fu procreată însăși autoarea, căci ”tare mult îi mai plac mașinile” așa cum ne mărturisește în nenumărate rânduri, povestindu-ne despre micii uitați pe mașină, care și-au luat zborul prin piață și cursa după bere, moment după moment, Camelia ne duce într-o lume adevărată, frumoasă, pe care am vrea să o mai avem și pe care o putem retrăi citind ”Povești de pe la noi”.
Tot Camelia ne explică cum este și cu noutățile din vocabular, indicându-ne expresiile weekend și cool, pe înțelesul mamei sale: ”când am fost cu ea la nuntă, s-o gătit fain și când să plecăm, mă întreabă: Îs bine? M-am uitat la ea îndelung și i-am zis: ești cool!. O înțeles altceva, o vorbă urâtă, și așe s-o uitat la mine de urât!”.
Cam așa trebuie citite operele Cameliei Baciu, în această ordine, dar nu este obligatoriu. Oricum veți începe să citiți, veți descoperi o lume plină de culoare, amintiri, melancolie.
Recenzie semnată de către scriitoarea Roxana Lazăr
