POVESTEA UMBRELUȚEI ROȘII CU BULINE ALBE, de Roxana Lazăr (Italia – Roma)
A fost odată ca niciodată, că dacă n-ar fi nu s-ar mai povesti, o umbrelă mică și pricăjită care se ascundea în orice colț liber, sperând a nu fi găsită de cineva care să o folosească.
Cu mult timp înainte de momentul în care am început să vă spun povestea asta, pe la începutul vieții ei, fusese o umbrelă falnică, de o frumoasă culoare roșu aprins cu buline albe. Avea un vârf lucios de aluminiu și șaisprezece spițe care permiteau funcționarea perfectă a mecanismului umbrelei, ținând perfect întins țesutul impermeabil din care era fabricată. Când prima ei proprietară o deschidea, ploaia înceta instantaneu, soarele apărea zglobiu și fericit printre norii gri, iar norii capricioși începeau să zâmbească și să-și scuture pletele umede, săltând dintr-o băltoacă într-alta, stropind de jur-împrejur cu picăturile lor lucioase ca diamantele și calde precum iubirea abia înfiripată. Era atât de frumos și voios jocul lor încât umbrela, protagonista poveștii noastre, dăduse naștere unei mode noi. Toată lumea căuta să găsească umbrele asemănătoare Elei. Ah, am uitat să vă spun că umbreluța noastră frumos colorată și veselă se numea și încă se mai numește Ela.
Cum vă spuneam, toți își doreau o ”Ela” roșie, cu buline albe, însă nu găseau decât umbrele mari, negre, urâcioase și triste, lipsite de cel mai elementar simț al umorului, posomorâte ca zilele ploioase și reci de noiembrie.
Mihaela, proprietara Elei, se trezea în fiecare dimineață și se uita pe geam, sperând să vadă sus, pe cer, mulți nori negri de ploaie sau, în cel mai fericit caz, să audă ropotele picăturilor de apă, înverșunate să cadă deasupra oricărui obiect: case, blocuri, mașini, legănuțe și jucării uitate afară, afișe publicitare lipite pe panouri înalte, cuiburi de păsări sau adăposturi pentru animalele abandonate. Vă întrebați de ce Mihaela își dorea să plouă? O să vă răspund cu mare plăcere la întrebare: pentru că nu voia să o lase pe Ela acasă. Nu suporta despărțirea de acea umbrelă drăgălașă. Nu putea accepta ca mânerul ei de culoare alb-sidefiu să fie atins de altcineva.De obicei, mama Mihaelei lua umbrela din camera fetei și o îndesa în suportul din spatele ușii de la intrare, chestia aia făcută în formă de coș de gunoi, pe care toți vizitatorii casei o confundau și chiar își aruncau hârtiile mototolite de prin buzunare. De câte ori Mihaela nu le zisese acestor netrebnici că nu este un coș de gunoi! Acolo, în suport, zăceau triste și mucegăite alte patru umbrele cu spițele rupte.
Fata știa că Ela detesta să-și petreacă timpul strâmtorată în loc întunecos, cu miros greu, aproape înecăcios, între cele patru umbrele bătrâne care bombăneau vrute și nevrute.
– Ia uitați-vă, suratelor, și la asta cum s-a împopoțonat! Roșie, ca un gogoșar murat! Și-a tras și bulinele alea albe, de parcă ar fi o ciupercă otrăvitoare. Poate chiar ești otrăvitoare și noi ne aflăm înghesuite aici, lângă tine. Ne riscăm viața și sănătatea.
– Fetelor, aici este un risc enorm de contaminare. O să ne otrăvească cu roșeața ei nerușinată. Vom deveni toate ca ea. Ne vor apărea bulinuțe albe și ne vom transforma în umbreluțe micuțe și drăguțe. Va trebui să spunem ”adio” proverbialei noastre eleganțe, stilului nostru englezesc, clasic, care ne-a transformat în obiecte absolut necesare. Ne vom molipsi de roșeața asta impertinentă, pată innacceptabilă pe tenul nostru perfect, susura una dintre vechile umbrele înghesuite în suportul din spatele ușii de la intrare.
- Nu vreau să mă molipsesc, mami! Mi-e tare frică. Să o gonim de aici! șoptea sughițând o umbrelă mică, gri. Trebuie să vă spun că pe vremea când era nouă, umbrelă gri ieșea zilnic din casă în geanta stăpânei ei, mama Mihaelei. Era o umbrelă ce gustase din paharul libertății, dar tot nu percepea bine care era rolul ei. Era exemplul practic al proverbului ”Ce din pisică naște, șoareci mănâncă”.
- Înseamnă că va trebui să găsim o soluție la această problemă. Va trebui să ne protejăm! răspunse sigură pe ea o altă umbrelă neagră, țeapănă ca un baston. Pe mânerul ei înflorea o întreagă colonie de mucegai urât mirositor.
- Nu putem accepta ca cineva atât de divers de noi să ne tulbure liniștea cotidiană. Trebuie să scriem o petiție, să strângem cât mai multe semnături posibile, să ieșim în stradă în toată splendoarea noastră și să manifestăm împotriva acestei invazii nerușinate. Nu putem accepta! Nu, nu și iarăși nu!
Vociferau din ce în ce mai vehement, chiar dacă la început vorbiseră în surdină. Se tot agitau, în stânga și-n dreapta, făcând piruete strâmbe în acel loc îngust și întunecos, înghesuind-o pe biata Ela într-un colț inexistent al acelui loc circular, suportul de plastic mucegăit.
Ela tremura ca o frunză uscată surprinsă de vântul turbat al lui noiembrie și desprinsă din universul căruia i-a făcut parte până în acel moment. Își zicea, în sinea ei, că o parte din această vină teribilă o avea ea. Sigur greșise tare mult, altfel celelalte umbrele nu ar fi fost atât de supărate pe ea. Nu înțelegea deloc de ce culoarea ei roșie deranja atât de mult pe semenele ei. Pe ea nu o deranja culoarea mohorâtă pe care o îmbrăcau celelalte și nici măcar mirosul neplăcut, greoi, de mucegai cu care erau îmbâcsite umbrelele din suport. Ea, Ela, era veselă; culoarea ei caldă aducea bucurie și soare, căldură în suflet și fericire nemăsurată. Dacă însuși Soarele ieșea dintre nori atunci când Mihaela o deschidea, dacă și florile se mișcau în ritm de dans atunci când ea trecea pe stradă deasupra capului bălai al Mihaelei, atunci de ce semenele ei, umbrelele, erau așa de urâcioase cu ea? De ce o tot împingeau de colo-colo și o batjocoreau fără milă?
Nu voia să plângă. Nu-i stătea în fire să se văicărească pe la toate colțurile. Așa cum v-am mai spus, Ela era veselă de fel, dar de acea dată simțea cum lacrimile se aglomeraseră sub pleoapele aplecate și nodul din gât îi crescuse din ce în ce mai mult, împiedicând-o să respire normal. Bulinele ei albe deveniseră, la început gălbui, pe urmă maronii și, în cele din urmă, cenușii. Celelalte umbrele din suport înțeleseseră că Ela era tare speriată și că toate nuanțele pe care le adoptau bulinele nu erau altceva decât stările de spirit prin care trecea biata umbreluță: teamă, tristețe, depresie. Erau foarte mândre de opera lor. Vorbind cu vocea lor puternică, răstită, o ofensau și mai mult pe biata umbreluță roșie cu buline cândva albe: - Nu te acceptăm și nici nu te vom accepta vreodată. Nu vrem umbrele de o altă culoare pe tărâmul nostru! zise, cu voce răgușită, umbrela cea mai bătrână și mai mucegăită.
- Da, așa este, nu te vrem pe aici! răspunseră toate celelalte în cor.
- Dispari, marș! Du-te acolo de unde ai venit și să spui surorilor și fraților tăi că aici, la noi, nu-i loc pentru alea ca tine.
Ela își înghiți nodul din gât și încercă, cu voce pițigăiată, să explice cum de ajunsese ea acasă la Ela, în acel suport. Dorea atât de mult să le spună celorlalte semene ale ei că nu a ajuns acolo cu gânduri rele sau obscure. Le expuse acestora menirea ei pe lume: nu trebuia să apere de ploaie, ci trebuia să aducă Soarele în viața tuturor. Mai mult decât atât, le spuse că voia să facă umbră ( că doar de asta era o umbrelă ) în zilele în care astrul arzător ar fi stat nepăsător acolo sus, în cer. Umbrelele din suport râdeau de explicațiile Elei. - Auzi la ea, vrea să facă umbră! Iată cât poate fi de inutilă: să facă umbră pământului!
- Este nebună, v-am spus eu. Vrea să aducă soarele! Nu se poate așa ceva. Ce rol am mai avea noi, dacă afară ar fi mereu soare? întrebă umbrela bătrână.
- Ar mai avea cineva nevoie de noi? răspunseră cu o întrebare pusă în cor, toate umbrelele din suport.
- Nu te vrem, încă nu ai înțeles? spuse mânioasă umbrela cenușie.
Dintr-odată, ușa camerei Mihaelei se deschise larg și o rază de lumină artificială aduse un pic de culoare în acel loc întunecos în care se aflau înghesuite umbrelele. Fata era pregătită pentru școală. Îmbrăcase fustița plisată și o cămașă galbenă, bine călcată. În picioare purta o pereche de cizmulițe de cauciuc. Apa curgea râuri-râuri pe străzile inundate de ploaia tomnatică. Pe spatele slăbuț i se bălăngănea un ghiozdan prea mare, îndesat cu caiete și manuale școlare. În buzunarul din față al ghiozdanului avea un pachețel cu biscuiți, pentru recreație. Întinse mâna dreaptă către suport. Toate umbrelele se foiră emoționate, sperând, fiecare în parte, să fie aleasa zilei. Însă mâna protectivă a Mihaelei se opri pe umbrela roșie cu buline albe: - Hai să mergem, draga mea umbreluță. Afară este înnorat, iar dacă va începe să plouă tu vei ști să readuci razele soarelui. Azi am mare nevoie de tine. Să nu carecumva să greșești în ceea ce faci, Ela. Azi, după școală, trebuie să mă întâlnesc cu câțiva prieteni. O să ne plimbăm prin parc acum, până când toamna nu va așeza peste noi zilele ei scurte și posomorâte. Te rog mult să nu mă părăsești, am mare nevoie de tine!
Ela era foarte fericită de intrarea Mihaelei în scenă. Tremura de emoție și se înfoia în suport, mai să se deschidă singură și să dăuneze spițelor sau țesutului impermeabil din care era făurită.- Are nevoie de ea! spuse umbrela cenușie.
- Nu vrea ploaie! o imita pe Mihaela, umbrela cea mai bătrână din suport.
- Ce o tot roagă? Te cred că înfumurata asta roșie cu buline albe își dă atâtea aere de superioritate!
- Ia uitați-vă la ea, nu-și mai încape în țesut de atâta mândrie, urâta! Se tot umflă în spițe, obraznica asta! șușotiră toate în cor.
- Du-te, du-te, și nu uita: să nu te mai întorci niciodată! Aici nu te vrea nimeni! îi strigă cu ură umbrela cea bătrână.
Ela își lăsă mânerul sidefat să pătrundă în palma caldă și moale a Mihaelei, se ridică împingându-se ușor pe vârful lucios de aluminiu și răsuflă ușurată doar atunci când Mihaela închise ușa casei în urmă.
”Asta este menirea mea: să aduc fericire și lumină în sufletul Mihaelei, să port căldură în inimile oamenilor.” își spunea umbreluța.
Pe spătarele scaunelor și pe cuierul din clasă erau agățate pelerinele de ploaie. Nu mai era nicio umbrelă prin clasă, în afara de cea a Mihaelei. Fata o iubea foarte mult pe Ela. Nu ar fi putut să o uite acasă sau să meargă undeva fără ea. Ela era o umbrelă norocoasă. Și Mihaela se considera norocoasă pentru că o avea pe Ela aproape. Totuși, în fiecare seară își auzea părinții certându-se. Nu înțelegea de ce tatăl ei trântea mereu ușa de la intrare și o lăsa pe mama ei plângând disperată.
Mihaela se gândise de multe ori să fugă de acasă, dar spre deosebire de colegii ei, ea nu avea bunici la care să se refugieze, iar celelalte rude nu se făceau simțite nici măcar de Paște sau de Crăciun. Nu avea unde să se ducă. Nu-i rămânea altceva de făcut decât să se cuibărească în cameră, în patul ei moale, cu multe pernuțe colorate și vreo zece animăluțe de pluș, să o ia pe Ela din suport și să o deschidă ca și cum ar fi plouat. Se adăpostea sub cupola caldă și colorată și, ca prin minune, se afla pe malul mării. Auzea valuri care se izbeau neistovite de nisipul cald, simțea umezeala picăturilor sărate ce îi acopereau chipul și le lăsa să se usuce în dâre lungi și albicioase pe obrajii fierbinți. Din când în când, un pescăruș zglobiu îi dădea târcoale și ea îi arunca o jumătate din biscuitul acoperit cu ciocolată pe care îl lua din bucătărie înainte ca paharele și farfuriile de pe masă să zboare spre capul tatei și mâinile bătătorite ale tatălui să se îndrepte către gâtul firav al mamei.
Sub umbrelă, Mihaela uita de tot ce se întâmpla dincolo de pereții camerei sale și de tot ce i se făcea la școală. Nu era ușor să ascundă semnele de cretă pe care băieții din clasă i le făceau pe hanoracul care era cam urât și vechi, ce-i drept. Tot încerca să ascundă saliva plină de mucozități ce-i aluneca și se lipea de păr, atunci când cei dintr-a opta se distrau de la etaj în timp ce ea cobora scara. Sigur, mamei îi spunea că păsările erau de vină, că nu trecea o zi fără ca cel puțin una să-i zboare pe deasupra, eliberându-și intestinul. Habar n-avea dacă mama o credea sau nu, dar într-o zi se întorsese de la serviciu cu umbrela roșie cu buline albe. I-o întinse fetei cu un zâmbet larg și îi spuse:- Mihaela, poate ar fi mai bine să mergi cu umbrela deschisă chiar și atunci când nu plouă. Este mai ușor să-ți curăț umbrela decât să spăl în continuare hanoracul. Acum o să înceapă frigul, nu o să se mai usuce în timp.
Mihaela credea că schimbarea care intervenise în viața ei era datorată umbrelei. Ela era magică, asta îi era clar fetei. O transporta într-o lume mirifică unde simțea și vedea doar ce își dorea. Nimic altceva. Era foarte fericită de cadoul primit. Nu o întreba niciodată pe mama de unde cumpărase acea umbrelă colorată care transforma toate dorințele în realitate. Prima dată în care fata își dăduse seama de magia umbrelei fusese în ziua în care ploaia torențială se oprise ca prin minune, la dorința ei. De atunci începuse o perioadă de dorințe îndeplinite: dorea să ajungă la mare, puffff, era transportată la mare. Voia să nu mai audă gălăgia înconjurătoare, pac, nu mai auzea nimic. Dorea muzică, sbam, ca prin minune ajungea într-o minunată sală de concerte, numai ea și orchestra. Totul devenise mai ușor pentru Mihaela. Își dorea să devină invizibilă, devenea invizibilă.
De sub umbrela Ela, Mihaela observa lumea înconjurătoare. Toți se plimbau, așteptau, stăteau prin colțuri, la baruri, în clasă sau la petreceri, la cumpărături sau în sălile de cinema, în timpul desfășurării competițiilor sportive sau petrecându-și timpul liber, cu un telefon în mână. Se întâlneau în grupuri și terminau prin a se izola, fiecare cu propriul telefon. Nu mai puteau face nici măcar un pas fără ajutorul telefonului. Nu se mai orientau în spațiu, nu mai aveau noțiunea de timp și nu mai dormeau fără telefon. Plăteau cafeaua sau înghețata, biletele la spectacole sau la muzee, achiziționau călătorii în țări străine, dar oriunde s-ar fi dus nu lăsau telefonul din mână. Vorbeau, se puneau de acord, se certau sau se îndrăgosteau, ascultau lecțiile de la care lipsiseră sau înțelegeau istoria pe care o trăiau, calculau pașii pe care îi făceau, minutele care îi despărțeau de clipele când vor pune telefonul la încărcat, calculau direcția luminii și temperatura externă, înălțimea stratului de Permafrost sau distanța de la Pământ până la cea mai îndepărtată stea din Univers. Făceau tot cu ajutorul telefoanelor. Nu mai cunoșteau bine propria limbă, vorbeau într-un limbaj criptat, un jergou dificil, impus de reducerea semnificativă a literelor cu care-și exprimau ideile.
Mihaela îi simțea pe toți departe. Trăia sub cupola transparentă care, din când în când, devenea roșie cu buline albe. Doar în acele momente ea se simțea în siguranță. Ar fi făcut orice pentru ca Ela să rămână lângă ea. În acea după-amiază trebuia să se întâlnească cu băieții care o protejau de cei dintr-a opta. Nu putea să-și permită o ploaie torențială. Mama nu ar fi acceptat să-i spele hanoracul. Ștefan, Andrei, Răzvan și Vlad erau prietenii ei. Îi aștepta pe banca din capătul străzii, cu umbrela deschisă. Niciunul dintre ei nu avea telefon. Își dădeau întâlnire de pe-o zi pe alta și nu uitaseră niciodată să se întâlnească. Când se vedeau, începeau să vorbească vrute și nevrute, povesteau despre pățaniile fiecăruia în parte, se jucau cu mingea pe care Vlad o aducea zilnic, la subraț, sau se duceau la lacul din parc. Acolo se uitau la rațele ce își învățau bobocii să stea în filă indiană sau numărau nuferii care se deschideau sub privirile lor uimite.
Mihaela nu știa de unde băieții din gașca ei aveau alimente sau unde locuiau. Ei nu-i povestiseră și ea nu încercase să îi tragă de limbă. Abia aștepta să-i vadă. Deasupra mulțimii care curgea indiferentă pe stradă, cu telefoanele în mână, nu vedea altceva decât o culoare gri, rece, impasibilă. După ceva timp, o lumină caldă, portocalie, se detașase de restul griului care guverna lumea. Era grupul prietenilor ei. Mergeau liniștiți, fără să deranjeze pe nimeni. Vorbeau între ei și râdeau plini de satisfacție. Când o văzură pe Mihaela, grăbiră pașii înspre ea.- Bună, Mihaela! Ce bine că ești aici. Azi mergem în parc. Vrem să te învățăm să mergi cu rolele. Vrei?» zise Răzvan. Pe umărul drept avea o pereche de patine cu rotile și în ruscacul de pe spate avea o altă pereche.
- Ne-am gândit că am putea să ne deplasăm mai ușor prin oraș, dacă ai avea și tu patine. exclamă Vlad ce înlocuise eterna minge de la subraț cu un sac din care ieșeau roțile posterioare a unei perechi de patine.
- Mi-e cam frică, nu prea știu să-mi mențin echilibrul. Nu știu să merg nici pe bicicletă, răspunse Mihaela.
- Suntem în patru și știm cum să te ajutăm. Îți promitem că, până te vei întoarce acasă în seara asta, vei ști să mergi cu rolele, zise Ștefan cu un zâmbet încurajator.
Într-o dimineață, pe când Mihaela se pregătea să plece la școală, o ploaie rece și deasă începuse să cadă peste oraș. Nu era o problemă pentru fată. Ea avea umbrela sa magică ce risipea norii negri și înlătura ploaia, aducând soare și fericire peste tot orașul. Se îndreptă către suportul în care stătea Ela atunci când afară nu ploua și…
… SURPRIZĂ!
Umbrela nu se mai afla acolo! Fata, fiind deja în întârziere, începu să caute prin toate colțurile casei, prin șifoniere, în debara, pe balcon, pe sub paturi și prin baie. Trebuia să fie pe undeva, nu putea să fi intrat în pământ. O umbrelă nu dispare așa, ca prin minune! - Unde este? Unde ești, Ela? Unde te-ai ascuns, draga mea? susura Mihaela, cu ochii plini de lacrimi. – Mama, ai văzut cumva umbrela mea? Nu o găsesc pe nicăieri. Nu pot să ies fără ea. După școală am nevoie de ea, trebuie să mă duc în parc, să patinez. Trebuie să… și se blocă.
- Nu, nu, nu! Nu pot să cred. Cum am putut să fac așa ceva? Nu pot să-mi iert o asemenea greșeală. Am uitat-o pe bancă, în ziua în care am învățat să patinez.
Trecuseră zile bune de când Mihaela avusese prima sa zi de patinatoare. Nu ar fi putut să o găsească după atâtea zile. Cineva o luase de acolo, de pe banca de la capătul străzii. Trecuse de multe ori pe acolo în zilele următoare și nu o văzuse. Cum să nu o ia cineva? Era cea mai frumoasă și magică umbrelă dintre toate cele existente pe pământ. Nu ar mai fi găsit-o niciodată! Ela nu o lăsase singură în clipele ei de tristețe, dar ea o abandonase pe o bancă anonimă pentru o pereche de patine cu rotile care nici măcar nu-i aparțineau. Se așeză în genunchi, în fața icoanei la care se ruga mama, și începu să se roage Măicuței Domnului și Copilului Iisus. Plângea și se ruga. Se ruga ca măcar să fie iertată de Ela. Se ruga ca Ela să fi ajuns pe mâini bune, la vreo fetiță blândă, care să nu o uite pe nicăieri.
Într-un târziu, pe când Ela era prea obosită ca să mai aibă puterea de a traversa aceste bucle temporale și dimensionale, s-a oprit în Lumea Ciorapilor Desperecheați. Acolo se distra de minune, cu toți acei ciorapi de toate măsurile, culorile și modelele. Se întrebase de multe ori unde ajungeau ciorapii Mihaelei atunci când nu mai rămâneau să facă pereche cu cei din sertar sau de sub pat. Dar nu se aștepta să găsească miliarde, mii de miliarde de ciorapi desperecheați, într-o lume aparte.
Vreți să știți de ce Ela s-a oprit acolo? O să vă spun, că doar nu-i niciun secret. A rămas acolo pentru că era, în sfârșit, fericită de a se afla într-un loc unde nimeni nu o mai judeca pentru culoarea și felul ei unic, divers. Acolo fiecare era altfel. Toți erau unici și se distrau de minune pentru acest lucru fantastic. Nu se plictiseau niciodată, fiecare dintre ei având ceva nou și folositor de povestit. Diversitatea lor crease o lume plină de culoare și magie, o lume în care fiecare își aducea propria contribuție, îmbunătățind pe ceilalți din jur cu cunoștințele și culoarea proprie. A fi divers nu trebuie să fie un semn care să te izoleze sau care să te alunge din comunitate, mai ales atunci când diversitatea ta poate aduce fericire celorlalți.
Ela înțelesese că Mihaela crescuse și se descoperise puternică. Nu-i mai era atât de necesară, ca la început. Acum trebuia să se gândească la ea și la felul ei de a fi. Era o umbrelă mică și pricăjită, dar nu se mai ascundea prin toate colțurile de frică. Căpătase mult curaj - Nu, nu, nu! Nu pot să cred. Cum am putut să fac așa ceva? Nu pot să-mi iert o asemenea greșeală. Am uitat-o pe bancă, în ziua în care am învățat să patinez.
Și am încălecat pe o șa, și v-am spus povestea așa!
Autor: Roxana Lazăr
Roma, 15 Martie 2020
