Povestea domniței Marina și a basarabeanului necunoscut”, roman scris de Tatiana Niculescu Bran și editat de Polirom în 2013.
De ce mi-a căzut în mână abia acum, după aproape șapte ani de la publicare, nu știu să vă spun! Știu doar că am citit cu mare atenție această carte și nu îmi pare rău. Am devenit parte di roman. M-am pierdut printre paginile cărții și am retrăit amintirile personajelor. M-am trezit plimbându-mă pe străzile din București și am admirat noile clădiri de la ferestrele apartamentului din strada Sapienței. Am ascultat muzica lui Cantemir, în timp ce gustam ceaiul rusesc făcut cu samovarul bunicii, acea piesă de muzeu, obiect ce străbătuse anii și teritoriile străine. L-am auzit clipocind, în timp ce inspiram aroma cozonacului cald și mi-am înfundat, până la coate, brațele, în aluatul cald și moale, așteptând formarea bășicuțelor care avertizau că procesul de frământare luase sfârșit.
Am așteptat în liniște ca aluatul să dospească.
Am citit scrisorile mamei ( în formă de e-mail) către fiul care trăiește, de prea mulți ani, ascultând albumul ”The Wall” și am sperat, până la sfârșit, ca acesta să-i răspundă.
M-am îndrăgostit de Ilie Hagiu, omul misterios și fără vârstă; am scotocit printre amintirile lui și el a descoperit toate cărțile trecutului, una după alta, cu vocea lui cu cadență moldovenească, lentă și senzuală. Am auzit chemându-mă ”domniță!” și m-am simțit o femeie elegantă, ce aparține unui timp trecut, îndepărtat, dorit! Am fost Marina Olaru, o simplă agentă imobiliară, bine pregătită pentru a înfrunta orice fel de sfidă propusă de un client pretențios. Am urmărit uimită, prin ochii Marinei, cina de Revelion și desfășurarea aceea de personaje pestrițe în apartamentul din București. Am plâns de dor și de nervi, împreună cu Marina.
Am terminat cartea cu lacrimi în ochi și știu, am știut dinainte cum ar fi trebuit să se sfârșească. Scriitoarea a încercat să îndulcească ultimile pagini, să lase poveștii acea speranță aparentă; aparentă precum fericirea regăsirii amintirilor pierdute, în apartamentul din Strada Sapienței.
Am citit încet, fără să grăbesc sfârșitul, pentru a mă bucura mai mult de lecturarea ei, dar s-a terminat și eu am rămas cu acea impresie cu care rămân de fiecare dată când termin o carte bună. Mi-a rămas senzația aceea de despărțire dureroasă și întrebarea care mi se tot învârte prin cap: și acum ce o să mai citesc?
Nu m-am înșelat. Nu am pierdut timpul!
Recomand acestă carte, așa cum ea mi-a fost recomandată de o prietenă foarte bună, pentru că literatura de calitate trebuie citită. Cu orice preț!
Recenzie semnată de Roxana Lazăr
