Cartea Ottiliei Ardeleanu a ajuns astăzi. Un dar atât de binevenit că mi s-a părut unul ceresc, un mesaj venit de pe pământul tău, de la ai tăi de-acasă.
Cum de fapt trebuia să se întâmple pe fondalul îngrijorării de o evntuală revenire a noastră la baștină și extinderii epidemiei.
Lucru care s-a și verificat deja din păcate. E inutil să mai vorbim despre lipsa de responsabilitate a câtorva concetățeni de ai noștri, pină la urmă nepregătiți de o asemenea întorsătură a realității.
Observ cu tristețe și amărăciunea românilor din diasporă în fața undei de respingere din partea celor dragi.
Ar trebui să construim echilibre noi, în care să prevaleze grija reciprocă, fiecare din noi demonstrând altruism și prețuire pentru cei dragi. Rezultatul ar fi evitarea unor noi disjuncturi între românii plecați și cei rămași acasă și salvarea acelei coerențe de apartenență a noastră lumii creștine și valorilor umanistice general umane.
Așa dar volumul de poezie “Niciodată nu spune unei zile că e ordinară” a poposit în prima zi de cod roșu în toată Italia, o zi absolut neordinară.
Poștașul a stat lângă ușă la un metru de distanță, m-a avertizat că nu trebuie să semnez și mi-a întins plicul. L-am luat în grabă, închizând ușa cu un “Grazie” spus cu jumătate de gură, între timp punând la index gândul de a-i oferi o cafea poștașului, un gând venit parcă din timpuri îndepărtate.
Am scos cartea din plic fără s-o atng, mi-am spălat bine mâinile cu săpun și am lăsat toate treburile casei pentru a citi din poezia Ottiliei Ardeleanu. Ne-am cunoscut la una din ultimele ediții a Cenaclului literar român de la Roma. M-a impresionat penița sa plină de prospețime și eleganță într-un regim colocvial de șezătoare a metafizicului din noi. Am ținut să-i cumpăr cartea și nemaiavând una i-am cerut să mi-o trimtă din țară.
Demult o așteptam și acum țin să împărtășesc cu voi gânduri din paginile acestei cărți.
Sărut mâna pentru dar, Ottilia, o spun cum aș fi văzut în poezia ta un cuvânt de mângâiere a Patriei viselor mele, cum aș spune Sărut mâna, mamă, fără niciun patos, nu mai e timp pentru el.
E timpul cum bine spui tu, să verificăm dacă ni s-a dat drumul la căldură, liniște și iubire, dacă mai suntem în stare să garantăm aceste servicii celor care ne înconjoară, căci bunul Dumnezeu nu are la dispoziție alte resurse decât resursele energetice izvorând din sufletele noastre a tuturor, unde nu ne-am fi aflat.
Aici dau spațiul poeziei tale
în cele din urmă verifică
dacă a dat drumul la
căldură liniște și iubire
uneori Dumnezeu ne tratează
ca pe niște jucării ne învârte
din cheie privește cum o apucăm
anapoda
urmărind ruta prestabilită
poate
se amuză când ne ciocnim ne stricăm
ne răsturnăm și rămânem
în poziția gândacului motorașul
ne oprește din forfota mecanică
câteodată ne așază pe trepte
orizontul
devenim traversele unei vieți care
șuieră odată cu semnalul de plecare
în necunoscut
ori vertical
când își cheamă ființele lui albe
să aranjeze cuburi colorate
sub forma unor ierarhii
câțiva trag sforile marionetelor
Dumnezeu inventează câte un joc nou
cu multe planșe greu de trecut
testează pe oameni mai aplică o stea cât
să poată adormi copiii
cei cu povești în cap
tocmai când timpul cerne peste case
suflă în palme frigul ne strânge unii în alții
iubirea
aprinde chibritul pentru un coș fumător
pe urmă următorului și următorului până
la ultimul
se face cuvinte care mă trag de mână
ca un ren scriu pe pârtie
în o mie și una de nopți întorc privirea și
mai departe
n-am să vă spun
“Niciodată nu spune unei zile că e ordinară”,(pag. 42)
Otilia Ardeleanu. Constanța: Ex Ponto, 2018
Recenzie semnată de ©Tatiana Ciobanu
