Liviu Rebreanu
Despre Pădurea spânzuraților
Mărturisiri
“Pădurea spânzuraților” s-a născut dintr-o fotografie pe care mi-a arătat-o un prieten , la sfârșitul anului 1918. Fotografia reprezenta o pădure plină de cehi spânzurați în dosul frontului austriac dinspre Italia. Prietenul pleca la conferința păcii, unde fotografia avea să demonstreze cum au fost tratați cehii de către conducătorii monarhiei austriace. Fotografia m-a impresionat puternic și m-a urmărit multă vreme. Auzisem că execuții similare ar fi suferit și mulți români. Mi se povestise că chiar la Bistrița, deci în țara mea, au fost spânzurați mai mulți preoți și țărani români bucovineni.
Aveam o nuvelă proaspătă, “Catastrofa”, al cărui erou, român și ofițer în armata austriacă, e adus de împrejurări să lupte contra armatelor românești. Sub impresia fotografiei cu cehii spânzurați, m-am hotărât să reiau pe eroul meu din “Catastrofa” pentru un roman care să se cheme “Pădurea spânzuraților”. Anecdota romanului s-a închegat singură și repede: voi face o asemenea pădure cu spânzurați în Bucovina, unde oamenii executări vor fi toți români. Eroul meu, văzând atâția români uciși de către înșiși conducătorii patriei pentru care luptă și-și primejduiește viața, se revoltă și sfârșește în ștreang, în aceeași pădure, după ce zadarnic a încercat să treacă dincolo, la români. În vremea aceea transcriam pentru tipar pe “Ion”. Planul noului român mă preocupă însă mereu, deși mai mult anecdotic. Era un subiect cerebral, în care toată desfășurarea se înfiripa de asemenea pe date cerebrale. Câteva luni mai târziu, am aflat că un frate al meu, despre care familia mea credea că ar fi prizonier undeva prin Rusia, că acel frate al meu, student, devenit ofițer artilerist în armata austriacă, adus să lupte pe frontul românesc împotrivă românilor, a încercat să treacă la români; a fost prins, condamnat și executat prin ștreang, încă din mai 1917. Nu se știa nici localitatea unde a fost executat, necum împrejurările sau alte amănunte. În epoca aceea tulbure, când ostilitățile la noi încă nu se încetaseră de tot, nu aveai nici de unde să iei informații.A trebuit să mai treacă câteva luni până ce am putut descoperi aproximativ regiunea unde s-a întâmplat tragedia. […] Între timp, isprăvisem transcrierea lui “Ion” și acum, în toate nopțile în fața biroului, mă zbuciumam cu “Pădurea spânzuraților”. Am început romanul de vreo patru ori, câte treizeci până la cincizeci de pagini. Simțeam însă că n-am găsit nici ritmul, nici atmosfera. Mă înverșunam în fiecare noapte și lucrul era în zadar. În schimb, în vreme ce scriam, în liniștea apăsată, am început să percep niște bătăi ușoare în fereastra mea, delicate ca ale unor degete imateriale. Deschideam, cercetam întunericul. Nu era nimeni și nimic… Când însă bătăile acestea misterioase s-au repetat nopți de-a rândul, insistent – fiindcă sunt, repet, credincios și superstițios – mi-am zis că nu poate fi decât sufletul fratelui meu, care cere îngrijirea creștinească ce nu i-a fost desigur acordată. Și atunci am pornit să caut și să găsesc negreșit, orice ar fi, mormântul fratelui spânzurat. Și, după multe cercetări și destule peripeții, l-am descoperit în sfârșit la Ghimeș, într-o livadă, la marginea fostei frontiere. Locul nu era nici măcar însemnat. De-abia cu ajutorul groparului din sat am putut stabili unde a fost executat și îngropat. Am fost în casa primarului de pe vremuri, unde a fost judecat și osândit. Am fost in odăița în care și-a petrecut ultimele ceasuri și de unde a plecat la supliciul suprem. Am trecut în satul vecin, în Făget, unde a avut ultima reședință. Am cunoscut pe preotul român care îi fusese prieten, dar care n-a fost admis să-l însoțească la moarte. Am vorbit cu o fată de țăran, sprintenă, frumușică, la care am găsit câteva răvășele de ale lui. Primarul ne-a dăruit șapca lui fără cozoroc pe care a trebuit s-o schimbe cu o pălărie civilă când a pornit pe ultimu-i drum pământesc… L-am dezgropat apoi și osemintele le-am mutat dincoace de pârâul care fusese graniță, pe pământul vechi românesc, așa cum ceruse el în ultimele momente și cum nu i se admisese. Și de atunci am putut scrie liniștit la “Pădurea spânzuraților”. Au încetat bătăile misterioase în geam, am găsit un început care m-a mulțumit și o semnificație pentru eroul romanului… Apostol Bologa însă n-are nimic din fratele meu. Cel mult câteva trăsături exterioare și poate unele momente de exaltare. Tragedia lui mi-a prilejuit doar cadru în care se petrece romanul și puține personagii localnice: preotul, groparul, Ilona etc. Pentru zugrăvirea militarilor, am utilizat cunoștințele și prieteniile mele cu ofițerii noștri. Klapka, de pildă, are multe asemănări cu un ofițer român, azi colonel. În Apostol, am vrut să sintetizez prototipul propriei mele generații. Șovăirile lui Apostol Bologa sunt șovăirile noastre, alte tuturor, că și zbuciumările lui… Numai un astfel de om putea să fie personagiul central al unui roman în care lupta dintre datorie și sentiment amenință mereu să degenereze în frazeologie goală, patriotardă. Subiectul “Pădurii spânzuraților”, o construcție cerebrală la început, s-a umanizat numai când a intervenit contractul cu viața reală și cu pământul. Fără de tragedia fratelui meu, “Pădurea spânzuraților” sau n-ar fi ieșit deloc, sau ar fi avut o înfățișare anemică, livrească, precum au toate cărțile ticluite din cap, la birou, lipsite de seva vie și înviorătoare pe care numai experiența vieții o zămislește în sufletul creatorului…
Mărturisiri – conferință-răspuns la ancheta Institutului de literatură de pe lângă Facultatea de litere din București, 1932 – publicate în Amalgam, București, Editura Socec.
sursa: extras din cartea “Pădurea spânzuraților” de Liviu Rebreanu apărută la Editura Chișinău Hyperion în anul 1993
