Se refugiază în spatele ușii. Încearcă să ascundă ceea ce a început să devină, dar este din ce în ce mai complicat. Conștientizează faptul că are o problemă extrem de serioasă care o frământă de câteva luni. Nu reușește să se elibereze de senzația aia oribilă de neputință, de inadecvare.
„Sunt urâtă, ăsta este adevărul! Nu o să reușesc niciodată să devin așa cum îmi doresc!” își repetă în continuare. Ascunzându-se între pereții sufocanți ai camerei a învățat să găsească soluții care pe alții ar putea să-i înspăimânte, dar care pe ea o liniștesc. Aceste soluții au devenit o necesitate. O urgență. Învârte cheia în ușă, încuindu-se pe dinăuntru. Nu vrea să facă asta, dar nu poate să procedeze altfel. Se apropie de oglinda care acoperă tot peretele și începe să se studieze cu de-amănuntul. Se uită, fără să priceapă prea bine, la acea imagine care o studiază, la rândul său, din acea oglindă imensă. I se pare ireal. Este ca și când s-ar uita la televizor sau la un tablou care nu-i aparține; vede prosopul agățat pe ușă, vana zmălțuită, robinetul de oțel cromat, flacoanele cu șampon și tot felul de recipiente cu produse cosmetice. Se uită printre picăturile de apă și săpun distribuite în manieră dezordonată pe suprafața care reflectă imaginile, dublând existența reală cu cea speculară, și vede spectrul aceleia care, cu ceva timp în urmă, era o adolescentă splendidă. Nu-i vine să creadă. Aproape nu se mai recunoaște. Are ochii încercănați, părul uscat, dezordonat și chipul transformat într-o grimasă a suferinței. „Nu sunt eu! Nu pot fi eu asta!” țipă în fața propriei reflexii, zbătând furioasă cu pumnul în chiuvetă. Câteva picături de pe marginea chiuvetei se împrăștie, stropind pe jos și pe tricoul negru și larg al fetei. Descuie ușa dulapului, ridică cutia în care se află tampoanele, caută înăuntru și scoate o mică lamă strălucitoare.
Se așează pe gresia rece, cu spatele lipit de ușa băii. Nu poate intra nimeni. Siguranța pe care i-o oferă ușa ieftină, cumpărată cu o lună înainte de la Leroy Merlin, este incontestabilă. Însă, ușa aia urâtă nu reușește să empatizeze cu frigul care a pus stăpânire pe sufletul ei.
Frânturi de amintiri îi sclipesc prin memoria-i distrusă și întârzie, pentru câteva momente, ceea ce tocmai este pregătită să facă. Ceea ce trebuie să facă. Pentru că este foarte important ca acest lucru să se întâmple: este necesar, pentru salvarea ei momentană. Se gândește la acea duminică în care ușa pe care o închidea în urma ei fusese transformată într-un maldăr de scânduri sparte. În picioare rămăsese doar cadrul, un pic aplecat într-o parte din cauza forței cu care fusese împins. Totuși, ușa își făcuse bine treaba ei murdară, întârziind pătrunderea mamei în baie. Doar pentru timpul care-i fusese necesar ca să ascundă totul.
* De la prima incizie, pe care o face cu multă grijă, îi apare o picătură de sânge. Își face imediat loc pe pielea palidă. Ea urmărește picătura cu o privire absentă. În sufletul adolescentei se află obscuritatea, atât de neagră și impenetrabilă încât începe să i se facă frică chiar și ei.
Nu vrea să moară. Vrea doar să înțeleagă dacă mai este încă vie. Cum prima picătură i se pare cam solitară, exact așa cum se simte ea însăși, decide să continue. Urmează o a doua tăietură și firișorul de sânge ajunge imediat să se unească primei picături. După un timp infinit, sau poate infim, își mai face o tăietură. Și încă una. Când decide că este de ajuns, fata începe să respire din nou. Își dezinfectează rănile cu apă oxigenată. Vede cum sângele se transformă în spumă roz, aproape maronie. Își îmbracă tricoul cu mâneci lungi, chiar dacă afară sunt patruzeci de grade Celsius. Cu mare grijă, descuie ușa. Nu este nimeni pe partea cealaltă. Acest lucru îi apare ca o revelație: gândește că această ușă se comportă precum un zid de necucerit către inima sa. Se întoarce în cameră, se așează la birou și scoate două foi albe dintr-un top mare de hârtie. Ea ar dori să fie precum acea coală de hârtie, albă și imaculată. Simte cum deznădejdea este grea, cum îi crește pe dinăuntru precum un munte în continuă formare, alimentându-se cu toate sentimentele și slăbiciunile sale. În sfârșit, a decis. Stiloul va sculpta cuvintele pe acea coală de hârtie, așa precum lama a sculptat pielea brațelor sale candide.
Dragă mamă,
Tu nu ai habar de ceea ce mi se întâmplă mie. Nu faci altceva decât să controlezi. Controlezi și urli. Dar nu reușești să pătrunzi dincolo de acel zid gros care te orbește. Nici măcar nu vezi că eu sufăr. Aș vrea atât de mult să strig și să sparg zidurile care ne separă, să deschid larg ușile care ne despart.
Nu mai înțelegi nimic din ceea ce mi se întâmplă, chiar dacă împărțim aceeași locuință și petrecem marea majoritate a timpului împreună. Tu crezi că știi foarte bine cine sunt eu. Dar nu ai habar. De nimic. De vreo lună de zile ai început să suspectezi cum că ar fi ceva în neregulă cu mine. Acum poate te întrebi unde se află greșeala ta, dar eu nu te mai pot ajuta să înțelegi. Nici măcar nu vreau să te ajut. De fiecare dată când fugeam pe scări, ca să mă ascund în camera mea, aș fi vrut ca tu să mă urmezi. Știu că de fiecare dată când tu intrai la mine în dormitor și te așezai pe pat, lângă mine, eu mă ridicam și mă duceam în cealaltă cameră. Nu suportam prezența ta, în acele momente. Aveam convingerea de a face ceea ce era necesar. Totuși, aș fi vrut ca tu să te fi ridicat și să fi venit a deschide și a doua ușă; aș fi vrut să nu mă fi lăsat singură. Ca atunci când eram mică și ne jucam de-a „v-ați ascunselea?”.
Tu nu oboseai niciodată să mă cauți. Îți mai aduci aminte, mamă? De ce acum ai obosit? Aș fi vrut ca tu să continui a mă căuta. Mereu, mama! Aș fi vrut ca tu să nu mă fi lăsat singură. Niciodată. Și, atunci când mergeam la baie și mă încuiam pe dinăuntru cu cheia, rămânând ore și ore închisă acolo, de ce -mama- de ce nu ai încercat să dobori ușa? De ce nu ai mai făcut-o ca în acea după amiază când ai spart-o și ai întrerupt ceea ce făceam? De fiecare dată când fac aceste lucruri, eu, mama, am nevoie de tine. Aș fi vrut ca tu să mă oprești, să-mi iei lama dintre degetele încleștate și să o arunci departe, departe… Aș fi vrut ca tu să mă îmbrățișezi și să mă legeni, așa cum o făceai când eram micuță. Dar tu… tu nu faci altceva decât să pretinzi. Pretinzi ca eu să merg bine la școală: „Ți-ai făcut lecțiile? Te-au ascultat azi profesorii? Ce ai făcut la cutare lucrare sau la teza cealaltă?”
Ai dreptate, mama! Anul ăsta am fost un dezastru. Nu știu ce mi s-a întâmplat. Sunt obosită, nu pot dormi noaptea, și în timpul zilei simt cum nivelul meu de panică se ridică din ce în ce mai mult. Mă sugrumă, tâmplele îmi iau foc și mie îmi este din ce în ce mai frică. Da, am dat teza la matematică. Am lăsat foaia albă. Și lucrarea la biologie, la fel. Geografia și istoria au urmat firul logic al acțiunilor mele, pe care eu nu le doresc, de fel. Ah, da! Când profa de spaniolă m-a ascultat, eu am refuzat să-i răspund. Studiasem, știam tot. Dar a sta în picioare, în fața tuturor, sub privirile inchizitoare ale profesoarei, m-a făcut să șterg din memorie tot ceea ce știam. Tot! Am doar treisprezece ani, dar tu îmi vorbești ca și când aș avea treizeci. Am timp berechet ca să greșesc și să aleg, chiar dacă alegerile mele ți se vor părea greșite. Și, probabil, vor fi greșite. Nu sunt chiar atât de perfectă precum sperai tu, nu-i așa mama? Te-am dezamăgit. De asta am înmulțit numărul tăieturilor. Ca să mă pedepsesc. Ca să mă simt vie. Ca să nu mor de tot, pe dinăuntru.
Trebuie să-ți povestesc cum am început să fac chestia asta. Cum am început să mă eliberez de durerea copleșitoare care mă anihila, care nu mă lăsa să respir. Pentru că, poate tu nu știi, dar când văd picăturile de sânge, scurgându-se pe pielea mea, mă simt mai bine. Este un efect imediat. Sensul acela de opresiune dispare. În acea după amiază, aveam de învățat ceva mai mult decât de obicei. Tu erai prea ocupată cu serviciul tău și prea obosită ca să mă mai bați la cap. M-am baricadat în camera mea, era unica modalitate de a evita privirea aia a ta, peste umărul meu. Nu aveam niciun chef să-ți văd fața plină de anxietate, oriunde întorceam privirea. Închisă în camera mea, citeam și reciteam aceeași pagină din manualul de istorie. Nu înțelegeam mai nimic, frazele mi se păreau hieroglife egiptene. Mintea îmi plutea pe altundeva. Sunetul mesajelor care ajungeau neîncetat, mă anunța că pe unul din grupurile de WhatsApp era multă vervă. Într-unul din aceste chat-uri se vorbea despre muzică și despre adunarea unui grup de fani. Trebuia să facem acea adunare prin luna lui mai, în centrul Romei. Să nu carecumva să te gândești că eu îți scriu toate aceste lucruri pentru că m-ar interesa prea mult ceea ce gândești despre gusturile mele muzicale. Oricum nu ai înțelege, așa cum nu înțelegi nici celelalte gesturi ale mele.
Am intrat în chat privată cu o prietenă, M., și am început să vorbim despre cât de triste și gri sunt zilele noastre. Mai povesteam și câte ceva despre familiile noastre complicate. Ea îmi zicea că nu are aproape nimic în comun cu familia ei (în afară de pereții acelei case în care trebuia să trăias-că) și mi-a confesat că se certa foarte des cu maică-sa. I-am povestit și eu, la rândul meu, ce se întâmplă acasă la noi.
M. mi-a zis că a găsit o soluție care să o facă să se simtă mai bine. Mi-a trimis poze, ba chiar și un video tutorial despre cum să faci incizii pe piele fără să provoci daune mortale și, mai ales, fără ca nimeni să-și dea seama că o faci. M-am dus la baie, am căutat o lamă în beautycase-ul lui tata și am încuiat ușa. Nici măcar nu ți-ai dat seama de timpul pe care l-am petrecut eu în baie, zgâriindu-mi pulsurile și brațele. Am făcut fotografii și i le-am trimis M.-ei. M-am dezinfectat și am tras bine în jos mânecile bluzei. Am început să devin agresivă, așa cum mă sfătuise M. Ea îmi zicea că doar agresivitatea m-ar fi putut scoate din amorțeala aia pe care o simțeam, din dorința aia de a nu face nimic. Am fost prea neglijentă și după câteva zile ți-ai dat seama că aveam semnele tăieturilor pe brațe. Te-am mințit, spunându-ți că m-am zgâriat când am coborât de pe zidul de la școală. Pentru a-ți da impresia că faci parte din viața mea, că te înștiințez de tot ceea ce fac sau de ceea ce mi se întâmplă, știind foarte bine cât de important era pentru tine să ai totul sub control, ți-am arătat chiar și o arsură pe care mi-o provocasem cu o brichetă. Ți-am zis că fusese doar un joc. Un fel de experiment pentru ora de științe naturale. Și tu, săraca mamă naivă, m-ai crezut! După o săptămână te-au chemat la școală. Una dintre profesoare își dăduse seama că stăteam cu telefonul în mână. Credea că o filmam pe ea. Vită nebună! Pe mine nu mă interesa persoana ei, absolut deloc. Eu mă uitam la fotografiile mele. Îmi erau necesare. Mă ajutau să ies din nulitatea obscură care mă învăluia când eram la școală. Profa bolborosea ceva, acolo. Chestiile neinteresante pe care profii le explică într-una la școală se pierd într-o dimensiune paralelă unde, probabil, sunt alți „noi” care ascultă, învață și își fac lecțiile conștiincioși.
În această dimensiune a noastră, despre care noi gândim că ar fi cea reală, nimic din ce zice vreunul (sau vreuna) mă interesează. Aia mi-a confiscat celularul. Ți l-a dat ție. Și tu, mama, în loc să respecți viața mea privată (privacy- știi ce este aia, mama?-privacy-) ai controlat tot ce ai găsit acolo. Secretele mele. Fotografiile mele. Chat-urile mele.
Eu aveam încredere în tine. M-ai dezamăgit. Ai început să țipi în gura mare, mi-ai negat accesul la propriul meu telefon, mi-ai zis că sunt nebună și că o să mă duci la spital, ca să mă internezi în psihiatrie. Mi-ai vorbit de psihiatri și de antipsihotice. Când mie, în realitate, mi-ar fi trebuit doar un pic de compasiune, un pic de dezlegare din tensiunea pe care o resimțeam în ultimul timp. Am intrat din nou în baie, dar de data aia nu am mai plâns. Am luat lama și mi-am făcut alte tăieturi, în locuri mult mai ascunse, acolo unde tu nu puteai ajunge cu privirea ta inchizitoare. Am reușit să mă salvez din nou, de una singură. Cu fiecare picătură de sânge care înflorea pe pielea albă, eu îmi dădeam seama cât de vie eram încă. Gerul care se acumulase în sufletul meu începuse să se îndepărteze. Gândurile care pluteau deasupra inutilității vieții și a faptului că viața nu este decât o percepție iluzorie a noastră, se risipeau odată cu impetuoasa ieșire a picăturilor rubinii. Da, așa este. Te-am mințit în continuare, mama. Te-am făcut să crezi că m-am îndreptat, că am început să mă dedic, cu maxima capacitate, la tot ce îmi cereai tu. Mă vedeai că studiez, scriu și repet. Și, pe urmă, nimic! Am continuat să depun lucrări de control și teze complet albe; să refuz a fi ascultată; să acumulez o serie lungă de note foarte proaste. Te-au chemat din nou la școală și tu te-ai grăbit să te prezinți. Ți-am promis că voi lua viața școlară în serios. Și de fiecare dată începeam să desprind cojile de pe vechile răni, aducându-mi aminte ce înseamnă să te simți vie și cum este să ieși din amorțeală, singură, fără ajutorul nimănui. Și când mă gândesc că mi-ar fi fost de ajuns doar un cuvânt de mângâiere și o îmbrățișare a ta. Dar tu, în loc să mă ajuți, ai continuat să pretinzi. Tu și convingerea ta că ai totul sub control. Ieri te-au chemat din nou și ți-au comunicat că nu voiau să mă admită la examen. Poate că am căutat-o eu, această judecată finală. Poate aveam nevoie de ea pentru a realiza ultimul meu pas. Mișcarea decisivă în această oribilă partidă de șah. Marele Final. Acum sunt decisă. Voi face tot ceea ce trebuie să fac, pentru prima dată în viața mea. Unica mea frământare este aceea de a nu putea vedea fața ta disperată, de femeie înfrântă. De a nu mă putea uita în ochii tăi pentru a-ți spune că este toată vina ta, mama.
Ai crezut că mă vei putea modela după dorințele tale. Așa cum ai încercat să faci și cu tata. Dar eu am fost mai tare decât el și am știut să decid ce este mai bine pentru mine. Nu pot să trăiesc în acest coșmar continuu, făcut din impedimente, idei preconcepute și pretenții trăznite. Toți, de la tine și până la profesori, ați vrut ceva de la mine. Ceva ce eu nu am intenție să fac. Ați pus deoparte visele mele, dorințele mele, speranțele mele, pentru a pune în mișcare o acțiune care vouă vi se pare atât de oportună și importantă. Nu ați luat în considerare nici măcar faptul că eu sunt vie.
Nu sunt un robot. Ați reușit să mă faceți să mor înainte de a mă naște cu adevărat. Am încercat să supraviețuiesc acestei senzații de impotență, de inutilitate, căutând sisteme oarecum agresive pentru salvarea mea, dar n-am reușit. Nu voi putea gusta din paharul victoriei.
Aș vrea să vă văd suferind pe toți, de la prima la ultimul. În special pe tine, mama. Tu va trebui să te simți responsabilă pentru ceea ce sunt obligată să fac. Acum trebuie să mă concentrez.
Poate voi găsi un scurt răspuns la toate întrebările care mi-au fost puse în ultimele zile. Nu că acest răspuns m-ar interesa foarte mult, la urma urmei. Termin această scrisoare, folosind un cuvânt pe care știu că tu îl urăști, mama.
ADIO *
Fata împăturește foile de hârtie scrise cu caractere diferite și nervoase, și le lasă să cadă pe suprafața pătată a biroului. Se gândește că poate ar fi mai bine să noteze destinatarul („pentru mama”) dar renunță. Știe că oricum ea va controla. Se ridică de pe scaun și își trece neglijent degetele peste fruntea transpirată. Părul nepieptănat îi cade pe spate, în șuvițe lipicioase.
Se îndreaptă către baie. Nu mai are gânduri. Conștientizează ceea ce face. Intră în baie și închide ușa în urma ei. Eliberată din ascunzătoarea ei provizorie, lama sclipește între degetele murdare de cerneală neagră, reflectând razele soarelui puternic și imortal. Se așează cu spatele lipit de ușă, în poziția ei preferată. Are un singur gând. Fix. Nemișcat. Cu care va trebui să înceapă? Pentru a fi sigură că nu greșește, folosește mâna dreaptă și înfundă lama în pielea moale a pulsului din partea stângă. Schimbă rapid mâna deja murdară de sânge și, cu o a doua tăietură decisă, croiește și pulsul drept. Aruncă lama și se oprește. Urmărește sângele care curge liber, sănătos și cald, afară din corpul său, departe de venele care nu mai sunt integre. Observă cu atenție diminuată, cum roșul rubiniu se amestecă cu negrul cernelei care-i pătase degetele atunci când scrisese prima și ultima sa scrisoare.
Razele soarelui îi învăluiesc chipul palid, încercând inutil să-i încălzească carnea care își pierde, încet dar iremediabil, căldura. Iar ușa aia de doi bani, obiectul cel mai apropiat de ea în lunile din urmă, care o îmbrățișase, mângâiase și protejase, continuă să rămână închisă și impenetrabilă.
Text câștigător al premiului întâi- Concursul de proză scurtă “Pelegrinări” , Revista Itaca Dublin , 2019
