Cu ”Drama dezrădăcinării”, autoarea ne oferă o cheie universală, un passeparteout
pentru înțelegerea tuturor scrisurilor sale. Folosind cuvinte simple, așezate strategic, în versuri, lovește cititorul cu limpezimea gândurilor ei, cu cruzimea ideilor și cu transparența idealurilor exprimate direct, fără ocolișuri. Părăsirea locurilor natale, abandonarea părinților, a fiilor, a visurilor tinereții, speranțele deșarte, durerea și dorul, ”dorul care doare”, întoarcerea și chemarea neîncetată a plaiurilor natale, devin leit-motivul vieții autoarei și sunt nelipsite atât în scrierile în proză cât și în poeziile sale. Poeta este revoltată, în nenumărate rânduri, de politica coruptă ce a fost și este adoptată în țara pe care, cu toții am abandonat-o, aproape fără să ne mai intereseze de ceea ce ne rămâne în urmă: părinți triști și singuri, bătrâni și bolnavi, pământuri bogate devenite sterpe în lipsa noastră, păduri distruse și țară vândută străinilor, în timp ce noi aplecăm capul, precum sclavii, în țări străine, pentru câțiva bănuți amărâți.
Ne spune autoarea, fără să folosească jumătăți de măsură, că:
”Nu poate alege nimeni un loc al înăscării,
și nici părinții care să-i fie destinați,
fatalitatea cruntă, nevrută a-înstrăinării
lovește fără milă în dezrădăcinați”.
Camelia Baciu își găsește alinarea vorbind cu marea care-i rămâne fidelă și o sărută cu imensitatea sa albastră, cu luna care-i este prietenă și confidentă, cu vântul, plânge morții care pleacă prea devreme dintre noi și pentru care clopotul bate prea des, se adresează clopotului cerându-i să înceteze cu ritmul său funest, scrie scrisori și imnuri, dar nu uită să se roage lui Dumnezeu, și își plimbă amintirile pe la căsuța din Peret, pe care o regăsim și în romanul autobiografic ”De ce eu?”.
Strânge în mâinile obosite și nedormite cana aburindă care împrăștie în jur parfumul cafelei salvatoare, și acesta un leit-motiv în scrierile autoarei, parcurge înțeleaptă promenada anotimpurilor, vorbește iubirii – acel ideal de nepătruns -, iluzorie fericire, atât de îndepărtată, dar așa de mult râvnită.
”mi-e sete de-un sărut,
trăiesc din amintire
o clipă ce-am avut”,
se ascunde în cuibul din ea, acel cuib făcut din ”tristeți claie”, însă, astfel, nu lasă răul să o prindă, își ”strânge penele întinse spre abisuri”, retrăgându-se în cuib, rănită, cu o durere infinită.
Devine chiar o Ană modernă, zidită între pereții casei de ”muncile care o rod până la oase”, dar, de această dată, Ana va fi zidită în sus, nu în zidul în care a fost pusă de Manole ci în sine însăși, în crezul că ea poate să trăiască, pentru că Ana este un soclu ce susține simbolul de mamă al unei soții.
Camelia Baciu ne explică cine este, în poezia ”Spini”:
Sunt plop în vânt și vijelie,
Înalt, semeț și solitar,
Sădit adânc în temelie.
Furtuna-ncearcă în zadar
Să-mi rupă crengile crescute
În ani și ani neînfricați,
Frunze și ramuri renăscute,
Muguri de floare delicați.
Eu sunt un munte ’nalt și trainic
Cu piatră dură și-ascuțită.
De sus de tot cu piscul falnic,
Privesc cu fruntea încrețită
O lume tristă și-obosită
De falsități și de minciuni,
De-o viață prea puțin trăită
În pacea unei rugăciuni.
Eu sunt și scoica din oceane
Ascunsă bine-ntre corali.
Iar printre valuri simultane
Ajung mereu pe litorali.
Încearcă lumea să m-adune
Mă caută printre nisipuri,
Dar stau ascunsă printre dune,
Refuz s-ascult stereotipuri.
Natura a-ncercat să-mi deie
Și câte-un spin, ca să mă apăr.
N-am timp să fiu o orhidee,
Doar trandafir, ca să m-acopăr
Cu vârful ascuțit de spini,
Frica pe deget să-l apuce.
Urăsc o viață de suspini
Sacrificată pe o cruce.
Recenzie semnată de către scriitoarea Roxana Lazăr
