Culcuș spre nemurire
Mi-am îngropat cuvântul
la rădăcina unui fir de iarbă
vrând să îi ascult scâncetul
în tăcerea nopților de iarnă
încolți-va în el dorința
nelăsându-se cuprins
de reavănul pământului
sămânța iubirii va rodi
în sufletu-mi robit
de puterea dorului.
Mi-am așezat oboseala obrazului
pe galbenul câmpului
ars de bruma toamnei
îndreptându-mi ochiul
spre albastrul cerului
umblu desculță printre nouri
talpa piciorului îmi sângerează
tăiată într-un colț de stea
și atunci încerc să zbor
plumbi atârnându-mi de glezne
îmi simt aripile îngreunate
trăgând înspre pământ
meleagul pribegiei fără sfârșit
Sub blestemul preumblării
v-oi rătăci printre oameni
însetată de atingerea dintre inimi
scârbită de falsitatea cuvântului
a zâmbetelor hâde și a sărutării iudaice
mă v-oi întoarce îndărăt
la rădăcina firului de iarbă
precum în brațele maicii mele
culcuș să îmi fac spre nemurire.
© Lăcrămioara Maricica Niță, 2 decembrie 2020
