Cine a ucis poemul?,de Lăcrămioara Maricica Niță

Cine a ucis poemul?

Pași șovăitori se aud târziu în noapte.O bufniță își cântă singurătatea, ecoul plânsetul ei se izbește de pereții coridorului. Perdeaua deasă a nopții se așterne peste copacii din grădină, atârnând greu de fiecare frunză îngălbenită.
Din când în când, un fulger străpunge imensitatea cerului prevestind apropierea ploii. O pală de vânt deschide ușa camerei izbind-o cu putere de perete, precum o palmă pe obrazul uscat de vreme.
Năzdrăvanul spulberă obraznic topul de hârtie uitat pe colțul mesei iar foile își iau zborul împrăștiindu-se care încotro pe covorul din mijlocul camerei, cu franjurii săi încâlciți și zdrențuiți pe alocuri.
Un sunet sec completează muzica susurată de vântul puternic. Șoaptele foilor se transformă într-un oftat. Călimara se odihnește pe chipul lor alb lăsând în urma o pată cu aspect hilar. Forma sa se schimbă cu fiecare secundă ce se scurge pe cadranul ceasului din perete. Negura sa ascunde literele poemului scris cu o oră înainte de condeiul ursuz al poetului.
În penumbră, într-o atitudine statuară, bătrânul poet urmărește cu privirea pierdută zborul lin al manuscrisului. Unde să își găsească puterea de a se ridica de pe laviță? Oasele nu mai răspund, le aude geamătul la fiecare mișcare. Rotițe ruginite, genunchii îi tremură fără stăpânire. Însă cu gândul pleacă către masă, mângâie restul manuscrisului scăpat de obrăznicia vântului într-o atingere aproape senzuală, precum atingerea femeii iubite în clipele de amor descătușat.
Instinctiv își strânge pumnul într-o încercare nesigură de a opri cuvintele ce i se învârteau în minte:
“Într-o călimară, plină cu cerneală…ce fel de cerneală ai tu în călimara ta?” acel joc al copilăriei de mult apuse, melancolia serilor de toamnă când se juca dinaintea sobei de teracotă, pe țolul de coade țesut împreună cu mumă-sa în nopțile geroase de iarnă.
Ce fel de cerneală o fi având în călimara ce zace acum pe podea? O cerneală ucigașă de cuvinte? Uite cum a distrus fiecare literă frumos încondeiată până nu demult!
Cum poate o călimară să fie mamă și asasin? Din adâncul ei s-au născut literele.
Șoaptele sufletului său le-a trasformate într-o înșiruire de cuvinte. Agățate de peniță le-a așezat cuminți în versuri ce își așteaptă declamatorii.
Iubiri fierbinți, doruri neîmplinite, ani trecuți în zbor lăsând urme pe trupul uscătiv dispar acum ca într-o gaură neagră, căldura lor estompându-se în praful cosmic.
Un zâmbet melancolic i se agață de colțul gurii. Bătăile inimii sale se acordă ticăitului ceasului din perete, un cântec sacadat, o întoarcere în timp. Scurgerea secundelor prin venele îmbătrânite înapoi, până la izvorul alb al facerii.
Voise un poem capabil să închidă în el tot zbuciumul vieții. Dorea să lase în urmă-i un testament al operei sale, acum neterminată.
Privirea străpunge întunericul camerei și se odihnește pe ultimul cuvânt ce se ivește de sub pata de cerneală: Sfârșit! Doar atât a mai rămas din toată viața dedicată poeziei: un cuvânt mânjit ce își strigă durerea din albul murdar al unei foi de hârtie.
Vântul s-a potolit demult. Ploaia plânge molcom în geam de parcă ar vrea să șteargă cu lacrimile sale urmele de tuș eliberând cuvântul din strânsoarea lui.
O lumânare își pâlpâie lumina tremurândă într-o ultimă încercare de supraviețuire.
Bufnița și-a reluat cântul prevestind parcă moartea poemului.

Lăcrămioara Maricica Niță